Sătenii din Maglavit cred şi azi cu tărie că minunile făcute de cioban în perioada 1935-1938 au fost reale. Fiul şi nepotul lui Petrache Lupu susţin că bătrânul le-a spus înainte de-a muri că va veni sfârşitul lumii după anul 2000. N-a fost aşa. Salcia făcătoare de minuni s-a uscat demult. Seva ei, care acum 80 de ani făcea ca orbii să-şi recapete vederea, abia mai are putere să înverzească primăvara câteva rămurele. Fântâna cu apă sfinţită săpată de Petrache Lupu nu mai vindecă niciun beteşug. Poiana, ce altădată gemea de lume, e acum paradisul ciorilor. Petrache Lupu a murit fără să apuce să spună „vorba cea mare".
Maglavitul şi-a pierdut aura. E azi o comună banală din Oltenia, unde locuitorii vorbesc despre „Sfânt" cu aerul neutru cu care ar putea povesti despre Păcală, Tândală ori Dănilă Prepeleac. Situat la patru kilometri de Dunăre, cu un teren nisipos, bun mai mult pentru vii şi răsaduri de roşii, Maglavitul n-a fost niciodată o localitate prosperă. Exceptând acei ani dintre cele două războaie mondiale, când lumea curgea gârlă să vadă „minunea de la Maglavit", ani care au făcut să înflorească negoţul în zonă, oamenii locului au trăit exclusiv din creşterea animalelor şi din agricultură.
Aşa trăiesc şi astăzi, fără prea mari perspective, fiindcă au şi ghinionul de-a fi aşezaţi lângă un oraş (Calafat) mort la rândul său din punct de vedere economic. Nu pot lucra în altă parte, decât pe lângă bătătură. De-aia, iarna, când nu e de lucru pe câmp, pe la ora 10 dimineaţa, bărbaţii satului stau ciorchine în faţa cârciumilor, iar femeile trebăluiesc prin curţi. Majoritatea caselor sunt mici, făcute din chirpici, fără prea mare confort. Însă, chiar dacă abia are ce pune pe masă, olteanul din Maglavit rămâne vesel şi optimist, vorbind despre Petrache Lupu ca despre singurul eveniment major răsărit în oceanul de banalitate de aici.
Acum 10 ani am stat de vorbă cu nepotul lui Petrache Lupu. Nea Nicu (65 de ani, pe atunci) stă pe uliţa care poartă numele bunicului său: strada Petrache Lupu. Casa în care locuieşte împreună cu mama sa Elena Lupu este şi casa în care a trăit şi-a murit Petrache Lupu. Cocioabă în care s-a născut „Sfântul" a fost demult dărâmată, pe locul ei înălţându-se cea de azi, refăcută în mai multe etape. Este din chirpici, joasă şi în stil vagon.
La ora 10.30 dimineaţa, nea Nicu sta în pat, la picioare cu căţeluşa Dolly şi berea ascunsă după televizor. Cu părul vâlvoi, pe jumătate chel şi nebărbierit, într-un pulover verde, asculta buletinul de ştiri la un radiocasetofon aflat lângă tăblia patului. În camera mică încap două paturi, un dulap vechi de bucătărie şi, pe peretele opus, măsuţa cu televizorul. Pe pereţi sunt rame cu poze de familie, un tablou cu Petrache ţinând predica „la buturugi", o icoană şi un alt tablou cu ciobanul când se întâlneşte cu „Moşul".
„Ehe, i-a trebuit mult unui pictor să-L picteze pe «Moş», aşa cum îi spunea tata-mare că S-a arătat. Pe mine mai mult el şi cu bunica m-au crescut. A murit aici, în pat cu mine, pe la ora 7 dimineaţa. Da' lui îi plăcea să doarmă într-un pat de fier la bucătărie, că era mai cald", îşi aminteşte nepotul profetului. Nea Nicu a făcut în tinereţe şcoala de maiştri la Reşiţa, a lucrat în strungărie şi, de câţiva ani, e pensionat cu boală la plămâni. „Dacă mai tăia tata-mare, nu cred că făcea o minune să mă vindece de plămâni, dar poate mă făcea să nu mai fumez. Când eram mic, m-a scăpat de-o boală. Îmi ieşise un fel de pecingine pe cap care se tot întindea şi-mi intra până-n doască. Au fost ai mei cu mine la doctori la Craiova şi la Timişoara, nu mi-au dat de leac. Atunci m-a luat bunicu', s-a rugat cu mine la icoană trei vineri la rând, m-a uns cu o alifie şi nu numai că mi-a trecut buba, dar mi-a şi crescut părul la loc."
Crede cu tărie în harul pe care l-a avut bunică-său. Îşi aminteşte că şi-n vremea comuniştilor mai veneau oameni cu batiste sau hăinuţe de copii, pe care să le atingă „Sfântul". Îi ascundeau prin grajd şi în beci de teama controalelor. „Când au venit comuniştii, tata-mare s-a tas, aici, acasă. Mai avea 7-8 oi şi se ocupa mai mult cu via. N-a fost niciodată angajat undeva, că nu ştia carte." Petrache Lupu a murit fără să spună „vorba mare", măcar copiilor sau nepoţilor săi. „N-a mai apucat s-o spună. Zicea că nu-l lasă «Moşu'», că-i face El semn când s-o anunţe. Tot ce mi-a spus a fost că va veni sfârşitul lumii în 2000 şi ceva. Şi cred că începe să vină, după câte se întâmplă în lume", zice nea Nicu, trăgând cu sete din ţigară.
