O boală, în urma căreia trupul sau o parte din trup prezintă o colorație galbenă, se vindecă cu ceva care prezintă aceeași culoare: flori galbene, un fir galben, urină galbenă, etc. Dacă prezintă o colorație roșie, bolnavul se va vindeca cu ceva roșu: flori roșii, zeamă de fructe roșii, sânge, etc.
Bolnavul ce pătimește de inimă se va tămădui cu inima unui animal. Dacă s-a umplut cineva de râie, i se va da ca leac ceva care prezintă o înfățișare analogă, de pildă o broască râioasă. Omul mușcat de o nevăstuică se va lecui cu o piele de nevăstuică. Celui mușcat de lup, leacul îi va fi afumarea cu păr de lup.
Plantele, prin înfățișarea, culoarea sau alte particularități exterioare lor, păreau, din timpurile cele mai vechi, a arăta omului la ce boli puteau fi întrebuințate cu folos. Ba chiar numele buruienilor, printr-o asemănare mai mult sau mai puțin apropiată cu numele unei boli, indicau foarte adesea întrebuințarea lor pentru vindecarea acestora.
Unele minerale, pietre prețioase, sau alte corpuri anorganice, își afirmă, mai adesea prin culoarea lor, însușirile cu care le-a înzestrat natura, iar poporul se servește de ele pentru a tălmăci bolnavii. Această terapeutică, întemeiată pe un fel de simpatie între boală și între cauzele care o produc, sau între aspectele similare ale lumii din afară, animale sau alte părți din corpul lor, plante minerale, etc., ne-a fost transmisă din timpuri imemoriale, din primele veacuri de existență a omenirii.
Toată lumea din vremile străvechi a crezut în ea, tot Evul Mediu a folosit-o, și până-n zilele noastre, în afară de babele doftoroaie, o mai recomandă pe alocuri câte un tălmăcitor homeopat. Să nu ne mire deci când un filosof de talia lui Schopenhauer nu se sfiește să o scrie: „O ramură a vechii magii s-a păstrat în mod notoriu în popor, care o practică zilnic, în special leacurile simpatice, de a căror eficacitate abia se poate îndoi cineva..”.
