Tragica veste a fost anunţată pe Facebook de Doina Uricariu, fost director al Institutului Cultural Român (ICR) din New York.
„Am aflat că a murit Camil Petrescu, fiul lui Camil Petrescu. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească”, a scris Doina Uricariu, pe Facebook. Fiul regretatului scriitor s-a reîntors în România după o viaţă petrecută în SUA. Acesta a stat 43 e ani la New York. Într-un interviu acordat în 2012, Camil Aurelian Petrescu povestea cum l-a cunoscut pe scriitor abia după ce a murit, prin lecturile obligatorii din programa şcolară. Nu-i spunea „tata”, deşi a trăit zece ani în compania lui.
„Eu… m-am întâmplat în 1947. Cu zece ani înainte de a muri el. De aceea amintirile sunt oarecum restrânse. Eu pe Camil Petrescu l-am cunoscut ca oricine altcineva, ca pe un scriitor. În momentul când, raţional, am început să-l citesc, nu mai aveam un Camil Petrescu lângă mine ca să-l întreb: de fapt ce ai vrut să spui cu asta?”, spunea Camil Aurelian Petrescu, într-un interviu pentru www.dolo.ro.
Iată mai jos câteva secvenţe din viaţa lui Camil Aurelian, povestită de el însuşi, în acelaşi interviu.
“La Metronom – prima emisiune de rock and roll de la Radio România, din anii 60 – eram Camil Aurelian. L-am convins pe Cornel Chiriac, care era cu jazz-ul, să devină fan rock and roll. Făceam Top 20, după un ziar străin găsit la Hotel Ambasador. La casa studenților de la Preoteasa am făcut un pop club. Eram foarte în vogă. Primeam viniluri de la Vali Ceaușescu și fiul lui Fazecaș. Discurile făceau turul Bucureștiului, trebuiau imprimate… era o nebunie curată. Atunci aveam voie la radio, la Metronom, să dai 30 % muzică englezească și americană.
Plecarea mea s-a datorat contactului cu muzica. Cel mai puternic factor împotriva comunismului. Muzica este o formă inocentă de a avea o bucurie. Iar când ai un sistem care-ți spune că asta este decadent, imoral, atunci te întrebi: dar ce, nu ai voie să dansezi, să asculți muzică? Atunci începi niște întrebări care nu-și găsesc răspunsul. Te pun pe o poziție în care nu te pot convinge de contrariu.
Sistemul comunist în sine e unul irațional. Este forma practică a invidiei. Invidia domină totul. Cum spun englezii, cel mai mare oximoron al tuturor timpurilor este liberte-egalite-fraternite. Nu se poate să fim toți la fel. Îmi dau seama că o societate nu progresează prin invidie, pentru că se trag unii pe alții în jos. Invidia distruge. ..
Unul din prietenii tatălui, ministrul Alexandru Balaci, ne-a ajutat să obținem pașapoarte și am plecat cu trenul. Eu aveam 22 de ani, fratele meu 19 ani. În tren au fost cinci controale, și al șaselea special pentru noi. Au mai venit o dată ca să ne ceară actele. Tipul care le verifica ne-a aruncat așa un zâmbet șmecheresc, când ni le-a dat înapoi, spunându-ne: „V-ați cam speriat, hai?!”. Noi? Nu, dar de ce? Bravam, evident. Doi frați care pleacau din țară nu era chiar așa o chestie obișnuită…
Cornel Chiriac, care plecase înaintea noastră, ne-a chemat la Munchen. Era la Europa Liberă și ne-a dat o emisiune, un apartament. Lucram și la Poșta germană noaptea, sortam corespondență. Apoi prin International Rescue Committee ajungeai ca refugiat în America. În 1970 am ajuns și noi……Când făceam Top 20 la Europa liberă citeam din legislația comunistă, ca să le arătăm oamenilor aberația în care trăiau”.
