Motto: “Don’t mock masturbation! It’s sex with someone I love!” (Woody Allen)
Sînt oameni care pur şi simplu n-au umor. Deci n-au umor.
Le spui o poantă şi se uită aşa la tine iar ţie-ţi îngheaţă zîmbetul pe faţă şi te simţi ca un nărod. Eventual, te mai întreabă şi “ce-ai vrut să spui cu asta?”.
Sau sînt oameni care n-au umor şi care cred că au umor.
Sînt dintre cei care rîd din orice, aşa, preventiv, să nu pară proşti.
Cei care rîd din orice au un patetism aparte. Se vede pe ei că nu-nţeleg dar se străduiesc să pară c-au înţeles.
Cei care n-au umor dar rîd preventiv se recrutează dintre cei care dau lile-uri la linkuri culturale, ca să se simtă mai intelectuali.
Cei care n-au umor deloc şi se uită la tine ca curca-n lemne îmi par genul psihopat. De foaaaaarte multe ori mi s-a-ntîmplat să stric o poantă bună pe un nefericit fără umor.
Şi, îndeobşte, nu-mi place să repet poantele, pentru că şi asta sună destul de patetic. Ca şi cum ţi s-ar fi golit sacul cu idei.
Mai sînt alţii care fac poante din orice. Bine, sînt de acord să faci poante din orice, sînt de acord şi cu sarcasmul. Ȋmi place sarcasmul.
De fapt, iubesc sarcasmul. Cel mai mult, îl practic pe mine însămi. Aşa, din politeţe pentru ceilalţi. Dacă e să fiu sarcastică cu alţii sînt sarcastică în lipsa lor.
Mă rog, asta e de porc ce-am spus acuma.
E o linie de demarcaţie foarte fină între sarcasm şi insultă, asta deşi sarcasmul conţine în el, ab initio, o intenţie de insultă.
Dacă-i spun cuiva “locul ăsta e plin de idioţi, iar tu te potriveşti foarte bine aici” e un sarcasm dar dacă-i spun “eşti un idiot” e clar o insultă.
Da chiar să faci poante din orice-orice???
Sună imoral şi e imoral. Lumea bună spune că nu poţi să faci poante despre morţi. E, nu?! Watch me!
Sau despre oameni bolnavi. Oamenii bolnavi care au umor au un moral mai bun şi te invită să faci poante pe seama lor practicînd autoironia. Ȋmi place mult autoironia.
Să nu te iei în serios mi se pare cea mai cool treabă.
La ce bun să te iei în serios? N-ar rost să te iei în serios. Cine se ia prea în serios riscă să facă depresie.
Deşi, dacă mă gîndesc mai bine, toţi marii umorişti au fost genul depresiv. Caragiale era un mare depresiv. Woody Allen e nevrotic şi depresiv.
Nu. Rectific. Cine se ia prea în serios nu riscă să facă depresie, pentru că e prea plin de sine şi orbirea asta îţi dă un moral bun.
Da poţi să faci poante şi pe seama lui Doamne-Doamne? Eu cred că da, dar cu un bun-simţ aparte.
Neapărat cu respect. Ȋn fond, “nimic din ce e omenesc nu-I e străin”, nu zicea El aşa? Deci nici umorul.
Discuţiile serioase mă inhibă. Nu-mi plac discuţiile serioase.
O discuţie serioasă fără ceva neserios în ea sună ca un plan de război deasupra unei hărţi: “atacăm prin nord-vest şi le-o dăm la gioale pe-aici şi aici venim cu bombardierele”.
Nu. Hotărît lucru nu. Deşi, de fiecare dată cînd am fost nevoită să particip la o discuţie serioasă, răsuflam uşurată cînd plecam de acolo.
“Pfiiiiu! Greu-i!”
