Degeaba blamăm mall-urile, că şi pe vremea lu Ceaşcă mergeam la ele, chiar dacă nu le spuneam aşa.
Pe vremea lu Ceaşcă aveam cîteva mall-uri, dar intens vizitate: Unirea, Victoria şi Romarta Copiilor.
Mai era Oborul dar acolo n-ajungeam niciodată. Şi acuma mai e Oborul, care e un mall dar mai puţin glossy.
Pînă acum doi ani, magazinului Titan i se spunea Titan Mall, deşi era aceeaşi chestie comunistă, cu haine din Turcia şi bibelouri-kitsch.
Erau unii care chiar îi spuneau “Titan Mall”. Ceva deosebit.
“Unde eşti?” “Ȋn Titan Mall”. Bestial. Dac-aşa scrie pe etichetă, aşa citim!
Acuma, Titanul nu mai e mall, e doar un magazin rebranduit.
Ca să vezi ce ţi-e şI cu viaţa asta: cînd era un magazin comunist i se spunea “mall” si acuma, cînd s-a rebranduit si arată ca un magazin decadent-capitalist nu i se mai spune Titan Mall.
Dar cele mai mall-uri sînt mall-urile-mall. Alea de seamănă între ele şi te mişti prin ele ca un şoricel într-un labirint bine împărţit.
Eu aşa mă simt cînd merg printr-un mall: ca un şoricel într-un experiment reuşit.
Chiar dacă n-a mai fost niciodată la un anumit mall, oricine ştie că la etajul doi al oricărui mall găseşti restaurante şi cinematografe.
Nu tre să fii intelectual pentru asta. Trebuie doar să fii un şoricel într-un experiment reuşit. Ceea ce sîntem toţi.
Ȋn Bucureşti sînt 10 mall-uri, unul mai tare ca altul şi mai sînt încă două pe vine.
Ȋmi cer scuze pentru lipsa de delicateţe, dar o să-l citez pe un amic de-al meu care spunea că, “în Bucureşti, oriunde tragi o flegmă, aia se loveşte de un mall”.
Şi mereu, despre ultimul mall aflat în construcţie, se spune că e cel mai mare. Mereu s-a spus asta despre fiecare mall în parte.
“Aici se face cel mai mare mall”. “Păi s-a mai făcut unul”. “Ăsta e cel mai mare!”
Gizăs!
Degeaba blamăm consumismul. Ȋnainte, pe vremea lu Ceaşcă, voiam să consumăm dar n-aveam ce.
Acum, avem ce şi înjurăm consumismul şi globalizarea în timp ce umplem coşurile alea mari de cumpărături, cu tot felul de chestii care or s-ajungă la gunoi.
Ce n-am înţeles de 26 de ani încoace este că nu putem să consumăm cît cumpărăm. E imposibil.
După ce cumpărăm compulsiv, aruncăm cu milă şi spunem “ce n-ar da alţii să aibă asta”. Aşa, ca să ne apărăm de noi înşine.
