Sînt dintre cei care-și cer scuze foarte des. Foarte des! Mulțumesc peste tot și-și cer scuze peste tot.
Chiar și cînd un nene mare cît muntele se lovește de mine pe stradă, tot eu îmi cer scuze. Dacă ești tip și-mi ții ușa la lift îți mulțumesc iar.
Cică e o regulă care spune că în asemenea momente nu trebuie să mulțumești, pentru că e un gest implicit de atenție al unui tip pentru o tipă.
Că e ceva normal. Și că, deci, nu trebuie să mulțumești pentru ceva normal.
Eu mulțumesc like there was no tomorrow.
„Scuze”-mi cer cu nemiluita. „Scuze” și „iertare”. „Iertare” și „scuze”.
Pînă și fiică-mea e exasperată de „iertarea” mea!
Un plod de cinci ani care știe să facă diferența semantică dintre scuze și iertare!
„Nu-ți mai cere atîta <iertare>, zi și tu <scuze>!”.
Și nu i-am zis nimic niciodată despre asta. Ea zice numai „scuze”.
E foarte cool să zici numai „scuze”.
Cînd spui „iertare”, te faci preș, parcă. Te umilești în ultimul hal.
Mai încerc să mai zic „scuze”, în loc de „iertare” din cînd în cînd. Uneori îmi reușește, alteori nu.
Deunăzi, am călcat-o pe una pe picior. Tipa s-a strîmbat de durere. I-am zis de o mie de ori să mă ierte și am luat-o și-n brațe.
Ne-am despărțit prietene.
Dacă-ți fac ceva mai soft, îmi cer doar „scuze”, dar, pentru mine, diferența dintre soft și hard e foarte alunecoasă.
Mi se pare că tot ce-ți fac e foarte nasol și imediat îmi vine să-mi cer „iertare”.
Dar imediat ce-mi vine să-mi cer „iertare”, evaluez, destul de repede, gradul de soft și gradul de hard și-mi cer „scuze”; sau, mă rog, „iertare”, în funcție de asta.
Uneori le mai greșesc și-mi cer „scuze” cînd ar trebui să-mi cer „iertare”.
O altă prietenă de-a mea mi-a zis foarte clar că ea niciodată nu și-a cerut „iertare”.
Că ea și-a cerut doar „scuze”.
Argumentul ei e că „puțină demnitate, deci da?”.
Mdea..... deci dacă-mi cer „iertare”, pana mea, mi s-a terminat demnitatea.
E ca și cum ești într-o cameră cu multe butoane care acționează de la distanță niște bombe.
Și, din greșeală, apeși pe un buton și, undeva, în lume, explodează o bombă și mor oameni. Mor oameni mulți.
Și tu spui „upsiii, scuzeee!”. Și pe urmă te rezemi de alt buton, și, undeva în lume, se sparge un recipient cu niște viruși mortali și duci uimită mîna la gură: „scuze, iar am greșit!”.
Și tot așa.
Dar problema mea nu se oprește doar la diferența semantică dintre „scuze” și demnitate și nici măcar la cîtă demnitate îți mai rămîne cînd spui „iertare”.
Adevărata mea problemă e că-mi cer scuze pentru orice, oricui și-n orice împrejurare. „Scuze”-n sus, „scuze”-n jos. „Scuze” la stînga, „scuze” la dreapta.
„Scuze”! Sau „mă scuzați”. Sau „vă rog mult să mă scuzați”.
Astfel că unii pot să mă suspecteze chiar de o oarecare ironie ieftină, mai ales dacă nu le-am făcut nimic dar totuși era să se-ntîmple ceva minor care nu s-a mai întîmplat, fapt pentru care eu îmi cer „scuze”.
„Scuze”!
Odată, un băiețel de vreun an jumate stătea foarte aproape de un leagăn în care se dădea o fată de liceu, tare de tot.
L-am tras în ultimul moment, tare și brusc. Foarte brusc.
Altfel s-ar fi întîmplat o nenorocire mare.
Copilul, speriat, a-nceput să plîngă iar mă-sa mi-a tras vreo două din priviri așa, ca să mă bage-n pămînt.
Mi-am cerut scuze, că l-am făcut pe fi-su să plîngă, în timp ce ea fuma liniștit pe bancă. (p-asta cu fumatu nu i-am spus-o, îți dai seama!).
„Scuze”!
