Sînt foarte pe cale să mă transform într-o piţipoancă adevărată.
Abia aştept să mă transform în noua eu.
Ieri, la solar, mă gîndeam la o piţi de la manichiură care mi-a tras un zîmbet superior.
E drept, avea şi de ce. Era mai piţi ca mine.
“Am să te fac”, i-am spus eu în gînd, trecînd pe lîngă ea.
“Ne mai întîlnim noi! Am să te fac! Ai să vezi! Am să te depăşesc”.
I-am mai zis şi “fă”.
Deşi, din cercetările mele sociologice, apelativul “fă” nu e un imperativ pentru statutul de piţi.
Imperativă e starea de spirit. Aia e imperativă!
Să fii piţi e o stare de spirit. Nu e doar aşa, o chestie de atitudine.
E ca atunci cînd eşti, de exemplu, artist. Artistul are inimă de artist.
Aşa şi piţi. O piţi adevărată are inimă de piţi.
Nu eşti piţi adevărată decît dacă ai o stare interioară.
Am intrat foarte în adînc în această problemă care mă pasionează de vreo două luni.
E greu, e foarte greu să fii piţi, dar şi cînd reuşeşti!
Satisfacţiile sînt depline.
Ȋn timp ce stăteam sub neon, m-am gîndit cu amărăciune la incidentul anterior. Adică de ce, mă, te iei de o biată piţi în devenire?
Noi, între noi, piţipoancele, ar trebui să fim unite, să ne iubim, să ne apărăm una pe alta!
Nu se cuvine să-ţi baţi joc de o piţi, chiar dacă e doar o piţi în devenire!
O piţi desăvîrşită ar trebui să se poarte cu foaaaarte mare gentileţe cu o piţi în devenire.
Să fim unite. Asta trebuie.
Să ne avem ca fraţii.
Mă rog, ca surorile. Să ne salutăm pe stradă cu un salut special.
De exemplu, cum se pupă masonii de trei ori, aşa ar trebui să avem şi noi un salut numai al nostru. De exemplu, să ne pipăim silicoanele.
Mda. Mai am. Mai am de lucru dar nu renunţ.
Perseverez. Nu mă las.
O să încerc să-mi pun unghii false, cu jvaroschi sau ceva, deşi, sincer, cum am mai spus, piţipongeala e o stare de spirit.
Să nu ne cramponăm de forme fără fond!
Fondul contează!
Acolo trebuie să lucrăm!
Ce contează o unghie falsă sau un acid hialuronic? Nu asta e treaba.
Treaba e substanţa. Aia e.
Ar trebui să avem un imn al nostru.
Cum au cluburile de fotbal imnul lor, să avem şi noi un imn al nostru.
Şi, dacă mă gîndesc mai bine, eu cred că fata aia care m-a persiflat ieri la salon era mai puţin piţi decît mine.
Dacă mă gîndesc şi mai bine, cred că, structural, sînt o piţi adevărată.
Dacă ea stă în drum de nişte unghii false, eu am trecut deja de asta.
Data viitoare cînd o mai văd (c-o s-o mai văd!), o să-i lipesc o privire de faţă.
Să vezi atunci război!
Piţi-fight!
Deşi eu pledez pentru o lume a piţipoancelor bună, calmă şi demnă.
Mai ales demnă.
Pentru că, nu-i aşa, să fii piţi o e stare de spirit.
Am să mă mai gîndesc la asta şi am să revin cu noi constatări sociologice.
