Am visat că trebuia să vorbesc în public. A fost un coşmar, bineînţeles.
Fusesem selectată să prezint un fel de concert dubios de vioară clasică.
Spun “dubios” pentru că băieţii şi fetele care veniseră acolo şi trebuia să cînte erau toţi îmbrăcaţi la fel:
într-un fel de pelerine care le acopereau tot corpul, de un albastru electric, care-ţi lua minţile.
Şi toţi aveau pe cap nişte peruci albe, imense.
Fie fete, fie băieţi.
Nu ştiu penttru ce motiv, fetele şi băieţii ăştia stăteau pe scaune, în locurile destinate spectatorilor, în loc să se pregătească să intre în scenă după ce-i voi fi anunţat eu.
Eu trebuia să spun cîteva cuvinte dar îmi era extrem de frică să intru pe scenă.
Frica aia îmi intrase în oase. Eram paralizată că trebuia să vorbesc pe scenă.
Eram conştientă că visez şi, la un moment dat, chiar mi-am spus, “băi, dar ăsta-i doar un vis, ia să nu-l mai visez eu, că mie nu-mi place să vorbesc în public”.
Dar visul nu mi s-a terminat la comanda mea.
Rămăsesem în culise, cu microfonul în mînă, privind sala aia albastru-electric, cu copii care trebuia să fie în spatele meu în culise, nicidecum pe locurile spectatorilor.
Şi fractura asta de logică m-a urmărit tot visul, împreună cu starea de căcat indusă de fricile mele.
Panică generală.
Un băiat mai alert, dintre organizatori, m-a repezit şi mi-a spus că tre să intru repede pe scenă să-i anunţ p-ăia.
Copiii ăia stăteau nemişcaţi şi mi se părea că-mi stăpînesc de la distanţă frica şi se rîd de ea, cu hohote interioare, sadice rău.
“Hai, odată, du-te! Ce te dai aşa important?! Ăia nici nu te văd! Nu exişti pentru ăia! Du-te, odată!” şi mi-a făcut brînci pe scenă.
Ăştia începuseră să chicotească din ce în ce mai sadic.
Eu m-am enervat şi le-am spus că mă numesc L. şi mi-e teamă să vorbesc în public.
Ei au răspuns “Bună, L.!”, aşa, ironic.
Iar eu, pentru că m-am enervat, am început să inventez pe loc un număr de stand-up comedy extreme de funny (mi se părea mie în vis) şi atunci ei au început să rîdă şi mi i-am făcut prieteni.
Doar cineva, în fundul sălii de spectacol, îmbrăcat în negru şi cu manşete albe, stătea în întuneric, cu ochelari de soare şi nu rîdea, nu făcea nimic.
N-avea nimic uman în el,. Chiar dacă arăta ca un om. Crecă era un spirit naşpa sau ceva, venit să mă domine de la distanţă.
Că, oricum, n-am mai fost la biserică în ultima vreme şi cică dacă nu te duci la biserică o perioadă de timp, Duhul Sfînt pleacă de la tine şi vine un spirit rău care pune stăpînire pe mintea şi pe sufletul tău.
Crecă ăla era spiritu negru care mă domină, noul meu prieten, din viaţa de toate zilele.
Mi-a plăcut cum mi-am transformat panica în ironie. Mi-aş dori ca şi în viaţa reală să fie la fel de simplu.
Dar poate că e şi n-am aflat eu.
Ȋncă. Ei, lasă, că să vezi ce-i fac io spiritului ăluia rău, care mă domina de la distanţă!
Ȋn visul următor o să mă prefac că-mi scapă sticla de apă peste costumul lui impecabil.
Şi o să-mi bag degetele pe ochelarii lui de soare ca să-mi las amprentele pe lentile.
Şi o să mi-l imaginez într-un halat roz, cu puf, d-ăla de tîrfă interbelică.
Şi mai văd io.
Mama lui de spirit rău!
