Am citit pe net un articol care m-a dat pe spate. Cică n-ai cum să fii autentic decît dacă ești Oprah!
Articolul era semnat de un speriat, care așa înțelegea el să se manifeste.
(Mai lucrează și pe dezvoltare personală!)
Deci să-nțelegem de aici, copii, că noi n-avem voie să fim noi înșine decît dacă sîntem mari jmecheri.
Păi atunci înseamnă că trăim degeaba! Absolutamente degeaba!
Că autenticitatea e un lux.
Păi dacă și autenticitatea e un lux, dacă și să fii tu însuți a ajuns să fie considerat o însușire exclusivistă, care nu le e dată decît cîtorva aleși, atunci chiar că mă duc să mă-pușc!
De cîte ori am încercat să înșel aparențele în viață, mi-am luat-o original.
De la căzut pe scări, la împiedicat pe stradă din nimic, la prins fusta-ntre ușile liftului, la lapsusuri idioate fix în momente în care trebuia să vorbesc...
Și enumerarea, jur, poate să continue.
Era ca și cum Universul îmi repeta întruna „făăăă, fii tu însăți că altfel nu-ți merge treaba, nu vezi?”
Deci. De cîte momente d-astea să mai am parte ca să-nțeleg, odată pentru totdeauna, cum stau lucrurile?
N-am apucat să citesc articolul pînă la capăt. Pur și simplu m-am indignat toată.
O viață trăită fără sinele tău e literalmente pierdută.
Ești un schizofrenic prăpădit, care a venit în lume ca să înșele aparențele și ăsta e singurul lui scop în viață!
Nu știu în ce măsură poți să trăiești fără tine însuți.
Ai fi ca brînza fără grăsime, ca iaurtul degresat. #Cacafeaua decofeinizată!
Argumentu forte al băiatului ăstuia era că nimeni nu vrea, de fapt, să-ți vadă sinele tău autentic, chiar dacă, spune el, societatea în care trăim ne invită la autenticitate.
Autenticitatea, spune el, trebuie ascunsă sub o serie întreagă de platitudini de gest și frazare, care să nu scoată în evidență unicitatea ta umană!
Adică, mai pe româneste, „mai tacă-ți fleanca dacă vrei să obții ceva!”
Eu n-aș vrea să fie ăsta consilierul meu în materie de dezvoltare perosnală!
Cît poți să-ți ții fleanca? Nu mult, ți-o garantez!
Pînă la urmă, adevăratul TU iese oricum la suprafață și tot ce ai reușit să clădești pe inautenticitate se duce de suflet într-o secundă.
De fapt, pe cine încercăm să mințim? Ne mințim superiorii la job?
Pentru cîtă vreme? Pînă la urmă tot te vezi.
Te dai mai deștept decît ești? N-o face.
Îndeobște ăștia disperați să pară mai inteligenți o dau repede de gard.
Cinic vorbind, mai bine pari mai prost decît mai deștept.
Dac-aș fi dezvoltator personal, ăsta ar fi sfatul pe care l-aș da. Mai bine să fie omul plăcut surprins decît să fie omul neplăcut surprins.
Deși asta m-ar jigni, adică „ia uite p-asta o duce capu, deși aș fi zis că-i proastă ca noaptea!”
Autenticitatea e totul. Autenticitatea e asumarea ta ca unicat în lume!
Dacă nu ești autentic, nu ești nimic.
În argumentația lui, autorul textului dă exemplul unui tip care a făcut un experiment timp de trei săptămîni.
I-a spus editorului care trebuia să-i publice cartea (o tipă) c-ar vrea să i-o tragă, i-a spus bonei copilului lui același lucru,
iar pe un copil de cinci ani care ținea o albină în palmă despre care copilul credea că doarme, că albina nu doarme la el în palmă, că albina e moartă.
Eu nu cred că asta înseamnă exprimarea autenticității.
Cred că asta înseamnă mai degrabă exprimarea mîrlăniei. Dacă asta înțelegi prin autenticitate, atunci, „Houston, we got a problem!”.
Cu un singur lucru am fost de acord în articolul omului: cu faptul că, spune el, potrivit unor studii, bărbații sînt mult mai înclinați spre mascarea sinelui decît femeile.
Vezi? Degeaba ne fac ei pe noi parșive, că tot ei sînt ăia mai nașpa! :)
