Ziceam şi io să mă pun în acord cu Universu, să mă duc la o Terapie d-aia prin Iertare. Mi-o pregătise prietena mea, psiholog, o ţinea la congelator, special pentru mine.
Cică “tre’ să te pui în acord cu toţi înaintaşii tăi, tre’ să te ierţi, altfel nu se poate. Ce, vrei să somatizezi?”
Păcatele mele, nu! Nu vreau să somatizez. Cel puţin, nu acum. Lasă, să somatizez, dacă e, mai încolo. Acum n-am timp de somatizări.
Care n-am avut noroc în viaţă! Care soarta mea a fost vitregă cu mine. Care nu ştiu ce s-a petrecut în Univers, fapt e că prietena mea a fost împiedicată, în modul ăla Universal care nu-ţi poate trece prin cap.
O babă s-a îmbrăcat cu haina ei şi a plecat uite-aşa, la drum, cu chei şi de toate prin buzunare.
Cum le face Universu nu le mai face nimeni, îţi zic!
Terapia prin Iertare devine mică atunci cînd n-ai chei să intri-n casă.
Strămoşii tăi pot să mai aştepte cîteva ore pînă să-i ierţi (şi să te ierte) cînd vine vorba de agenda telefonului.
Universul deţine cheile, dar într-un fel foarte umoristic. O altă prietenă de-a mea spune că Dumnezeu e matematician.
Eu aş spune că Dumnezeu e un stand-up comedy guy. Sincer. Cum le face El nu le mai face nimeni. Dumnezeu are umor! Clar!
Ȋmi place să descopăr dialoguri cu Universu şi să nu crezi cumva că le inventez. Am şi io atîta creier în cap încît să-mi dau seama de lucruri.
Totul ar fi să şi ţin seama de aceste semne. Şi aici nu numai eu intru, intră tot omul care ar putea fi tentat să spună “ia uite ce întîmplare!”.
Nu! Nu există întîmplare. “Ȋntîmplător” e un cuvînt care nu există în metabolismul universal. Pur şi simplu aşa stau lucrurile.
“Ȋntîmplător” nu.
Trebuie să învăţ ceva din asta. Oare tu ce ai învăţa din asta? Iar, dac-ai învăţa, dacă ţi-ai da seama de răspunsuri, ai ţine cont de ele?
Eu, trebuie să spun, nu accept unele lucruri. Şi atunci, acele lucruri vin şi mă lovesc în cap cu aceeaşi intensitate cu care eu nu le-am acceptat în realitatea mea.
Aşa şi cu Terapia asta prin Iertare.
E un fel ciudat al lucrurilor mărunte de a ascunde lucrurile mari.
Şi, culmea paradoxului, un lucru mare devine vizibil doar după ce un lucru mărunt s-a dat la o parte din faţa lui.
P.S.: după ce a alergat după babe prin Bucureşti, prietena mea şi-a recuperat haina.
Oare ce vrea Universu să-mi mai spună acum?
