Ȋn general, omu prost nu-şi dă seama că e prost. E clar de ce. Pentru că e prost şi d-aia!
Adică dacă eşti prost n-ai cum să-ţi dai seama că eşti prost, corect? Deci eşti prost. Dar tu crezi despre tine că eşti deştept. Ei, aici e treaba., că omu prost se crede deştept. E şi cazu meu.
Ȋn prostia mea oligofrenică, am crezut multă vreme că am o inteligenţă peste medie dar de fapt, nu-mi dădeam seama că am o prostie peste medie.
Toată inteligenţa mea poate fi adunată într-un dop de la un pet cu apă minerală. Cam atît sînt io de intelligentă. Ideea e că acum m-am relaxat.
Mi-am dat seama că-s proastă şi nu mi-aş fi dat seama aşa, pur şi simplu. Nu, pentru că n-aş fi avut cum.
1)Am avut o revelaţie. Adică de mai multe ori mi s-a întîmplat ca cineva să facă o poantă atît de bună şi de subtilă, încît eu să nu mă prind de ea da totuşi m-am prins la cîteva săptămîni. Mi s-a întîmplat asta. Deodată, aşa. poc.
Merg pe stradă şi mi s-a făcut conexiunea-n cap. Băăăăăi, stai aşa, că acuma mi-am dat seama. Ce proastă sînt. Ȋl sun pe om să-i explic că io abia acum mi-am dat seama. “De ce?”, “De poantă”, “Care poantă”,
“Aia pe care ai făcut-o în lunea aia”, “Ȋn ce luni?”, “Ȋn lunea aia, cînd ai făcut tu poanta aia”, “Mă, sincer, nu-mi mai amintesc”.
Păi normal că nu-şi mai aminteşte, pentru că e om normal, care aruncă o poantă pe piaţă şi aia e. Nu tre să mai stea să culeagă roadele poantei.
Poanta e poantă cînd e spusă şi pe urmă nu mai e poantă.
Numai pentru proşti ca mine, o poantă continuă să fie poantă şi după ce nu mai e în top.
2)Nu-ţi poţi da seama că eşti prost decît cu ajutor divin. Există un dumnezeu al proştilor şi el se numeşte #dumnezeualproştilor. Ei. Rostul lui pe acest pămînt e să ne facă pe noi, proştii, să înţelegem că pur şi simplu nu putem. Deci nu putem. Deci nu putem mai mult decît atît.
Ăsta e rolul dumnezeului proştilor şi dumnezeul proştilor trebuie respectat. Pentru că dacă nu era dumnezeu al proştilor, ce ne mai făceam noi, proştii? Rămîneam inteligenţi? La naiba!
3)Mi-am dat seama că sînt proastă cînd mi-am dat seama că mă nvîrt în acelaşi tip de gîndire.
Să te învîrţi, în sine, în acelasi tip de gîndire presupune o limitare şi, dacă vrei, o autolimitare. Ȋnsă ce te faci cînd tu nu-ţi dai seama că te învîrţi în acelaşi tip de gîndire, deoarece eşti prost?
Păi simplu. E suficient ca măcar o dată, cineva să spună “mi-am schimbat sistemul de gîndire” şi atunci dumnezeul proştilor, care e mereu lîngă tine, vine şi-ţi deschide capu ăla prost al tău şi-ţI bagă-n cap ideea că tut e-nvîrţI ca prostu în acelaşi tip de gîndire care e limitativ prin excelenţă şi trebuie să ieşi odată din asta! Dobitoaco! (adică eu, că vorbeam ca proasta cu mine)
4)Vorbesc ca proasta singură pe stradă. E o dovadă de prostie pentru că cum adică să vorbeşti ca proasta singură pe stradă? Şi mai şi gesticulez! Nu, deci aşa ceva e incalificabil.
5)Scriu multe texte incalificabil de proaste de care sînt foarte mîndră o jumătate de secundă şi apoi îmi vine să le arunc la tomberon, dar n-o fac totuşi.
6)Asta înseamnbă să fii deosebit de prost. Adică mai prost decît însăşi prostia. Decît ăla care a inventat prostia. Am scris multe texte la viaţa mea de care am fost mîndră doar o jumătate de secundă şi apoi le-am vărasat la gunoi.
Pe unele, totuşi, nu m-am îndurat să le arunc. Prea multă muncă.
După cum se ştie, un prost munceşte muuuuult mai mult decît un inteligent, deoarece e deosebit de prost şi trebuie să depună mai mult efort ca să obţină o mizerie de rezultat.
Şi aşa, mi-am eu seama că sînt deosebit de proastă.