Discovery Channel difuzează duminică, 13 martie (ora 22.00) documentarul “Dezastrul din Colectiv”. Un material jurnalistic de aproape o oră ce își propune să reconstituie, cronologic „momentele acelea” care au dus la tragedie. Faptele sunt așa cum au fost relatate de cei direct implicați – supraviețuitori, familii ale acestora, autorități și cadre medicale care au luat parte la operațiunile de salvare.
Mihai Predescu este seful echipei românești de producție . Producător cu peste 20 de ani de experiență în domeniul producției TV internaționale, Mihai Predescu a acceptat să ne răspundă la câteva întrebări.
Care este povestea documentarului? Cum ați ajuns să vreți să faceți așa ceva?
Am făcut presă 20 de ani și sunt antrenat să reacționez jurnalistic la ce oferă piața. Mi s-a părut că este un subiect despre care putem spune lucruri care să conteze.
Ați spus că ați întâlnit persoane care nu mai ieșeau din casă, cărora nu le mai suna telefonul...pentru că toți sau aproape toți cei dragi erau morți. Dvs ați avut pe cineva acolo?
Nu, nu am pierdut pe nimeni acolo. Una dintre condiții când faci așa ceva este ca echipa să nu fie în nici un fel corelată cu subiectul. Echipa trebuie să fie echidistantă. Acest lucru a fost și un avantaj și un dezavantaj pentru că este foarte greu să te aproprii de o persoană, să-ți povestească ce s-a întâmplat.
Filmările s-au suprapus cu toată nebunia ultimelor luni. Acuzații, știri false, demisii. Cum ați reacționat la toți ceilalți stimuli externi?
Nu am fost foarte influențat. Majoritatea filmărilor s-au petrecut în ianuarie, lucrurile se mai liniștiseră.
Ce trebuie să știm este că aici este un proces în desfășurate. Sunt oameni acuzați, urmează procese penale sau civile. Oamenii vor despăgubiri. Există multe chestiuni, dincolo de tragedia umană, care se vor întâmpla. Lucrul acesta este de luat în considerare. Ca ziarist, trebuie să te gândești că aceste lucruri se vor petrece și nu ai voie să speculezi pe seama lor. Nu ai voie să speculezi pe durerea oamenilor, indiferent pe ce parte a mesei de anchetă se află ei. Oamenii ăștia au avut de suferit. Au pierdut pe cineva, au pierdut ceva.
De aceea noi ne-am rezumat să stăm în zona lucrurilor pe care le știm 100%. Poate de aceea unii ar putea crede că este o poveste spusă incomplet.
Exact aici vroiam să ajung. Nu ați spus nimic despre medici, pompieri...V-ați rezumat să spuneți povestea câtorva minute.
Aici sunt două aspecte. Acest film va putea fi văzut peste tot în lume. E important să fii sigur că spui povestea. Sunt oameni care nu știu unde este România și trebuie să înțeleagă exact ce s-a întâmplat acolo. A doua chestiune- noi nu putem spune decât lucruri sigure. 100% sigure. De aceea am folosit povestea unor oameni care au fost acolo. Noi am reușit să împletim acele povești într-o poveste publicabilă pentru ecran.
Am surprins două momente pe care nu le-am auzit până acum, nicăieri. Deși ca jurnalist și ca român post susține că am auzit multe despre această tragedie. Una a fost povestea acelui pompier care spunea că a strâns de pe caldarâm mobilele celor care muriseră sau erau răniți, și că a făcut o grămăjoară cu ele. Și povestea cum mobilele acestea sunau încontinuu și pe ecran apărea „mama” sau “tata”. A doua a fost povestea acelui rănit care credea că era bine, până a fost păcălit de cineva să ajungă la o salvare. A leșinat, iar apoi s-a trezit câteva săptămâni mai târziu în Israel.
Au fost povești pe care am preferat să nu le punem. Au fost povești mult mai dure și care erau de nepovestit. În sensul că nu puteai să le pui pe un film care să meargă pe televizor. Asta dă dimensiunea dramatică a acelei istorii, care este greu de înțeles. Sunt mulți care mi-au spus: „Era ca la RAZBOI.” Nu ca la accident, ca la RAZBOI.
