E simplu să-ţi iei amendă. Numai cine nu vrea să-şi ia amendă.
Aşa, să mergi pe stradă pur şi simplu, minding your own business….
Nu ştiu dacă ai avea şanse. Şi spun “şanse”, nu spun prostii, că ştiu ce spun.
Ȋţi trebuie noroc ca să-ţi iei amendă.
Odată, mai demult, cînd eram roacără şi fumam pe stradă ca o adevărată, mi-am luat amendă pentru că, în nemernicia mea, ca un cîine turbat, mi-am aprins o ţigară ieşind din metrou, fără să ajung, încă, afară.
A fost foarte drăguţ. Oamenii ăia m-au reperat şi m-au luat.
M-au dus într-un birou foarte prost mobilat. Avea o masă veeeeche rău, zgîrîiată şi vai mama ei.
Ca-n filmele alea comuniste, le ştii tu…
Acolo, un domn cu ochelari m-a măsurat, stînd aşezat la masă, din cap pînă-n picioare.
Eram tînără şi extrem arogantă. De fapt, cînd eşti tînăr, eşti arogant. Ți se pare că toate ţi se cuvin. Că toate sînt ale tale.
Ceva mai tîrziu, ai un şoc ontologic şi constaţi că, de fapt, nimic nu ţi se cuvine.
O prostie d-asta.
Asta l-a scos din sărite o dată-n plus. Am cerut un loc pe scaun, “pentru că sînt şocată pentru ce mi s-a-nîtmplat”.
“Da’ ce vi s-a-ntîmplat, domnişoară, de sînteţi aşa şocată?”,
“Cum adică ce mi s-a-ntîmplat? Am fost reţinută!”
I-a buşit rîsu pe toţi.
Nu ştiu de ce, am acest efect asupra oamenilor.
Omul îmi scrie într-un caieţel o amendă şi, scriind, vorbeşte tare: “con-tra-ven-ţi-e fu-mat”.
“Contravenţie fumat???”, izbucnesc într-un rîs fals, “Ce tare sună asta! Mă lăsaţi să vă copiez? Pot să zic că-i a mea?”
Iar sînt enervantă. Ăsta se enervează rău. “Ȋţi dau amenda maximă! Buletinu!”
“M-aţi jigni dacă nu mi-aţi da amenda maximă!”. Ȋi dau buletinu fără să comentez. E puţin şocat. Se aştepta să opun rezistenţă, dar aşa, sînt eu şocantă.
Ȋmi scrie amenda şi-mi spune că pot să plec.
“Sînt liberă! Sînt liberă!”, izbucnesc, iar histrionic, “libertate, nu pot să cred! Sînt liberă! Ah, vă mulţumesc, vă mulţumesc! Vă mulţumesc!!!”.
Se ride de mine. Again: Nu ştiu de ce, am acest efect asupra oamenilor.
Altădată, trec strada printr-un loc nepermis, fix sub ochii unui poliţist de la rutieră. Ȋl sfidez încă şi mai mult şi, trecînd, pe lîngă el, îi spun “bună ziua”.
Deci nu aşa, oricum.
Ăsta se enervează şi, deşi n-avea de gînd să mă oprească, mă opreşte şi mă interoghează.
“Ştiţi c-aţi trecut printr-un loc nepermis strada, nu?”
“Bine, dar nu venea nici o maşină!”.
“Desfăşuram acuma un program, <Siguranţa pentru toţi> şi trebuie să ştiţi că noi, poliţiştii de la Rutieră, nu mai avem de gînd să închidem ochii la d-astea.”
“Păi atunci nu-i mai închideţi”.
Simt cum îi creşte pulsul de nervi.
Ȋmi cere buletinul. I-l dau, iar, fără să comentez, dar îl implor cu cerul şi cu pămîntul, cu o falsă smernie, să mă ierte de data asta.
“Vă roooog, vă rog mult, aveţi milă de un biet om!”
“Nu”
“Lucrez în presă, să ştiţi, vă terfelesc în presă!”
“N-aveţi decît!”
Plusez dramatic şi-mi scot ochelarii de soare de pe faţă, oferindu-i trupul meu.
“Vă ofer trupul meu. Luaţi-l, numai nu-mi daţi amendă”.
Rîde. Rîde şi scrie. Rîde.
Nu ştiu de ce am acest efect asupra oamenilor.
