„Nimic nu e mai frumos decât un barbun care moare! Ultima lui respirație, ultima zbatere îl face să fie de un roșu aprins. (…) Între viață și moarte, există o gradație a culorii, în nuanțe subtile. Mai întâi îl vezi cum se aprinde, se inflamează, e strălucitor, purpuriu! Uită-te la el cum pulsează! Uită-te! Ai crede că pe pântecele lui curge sânge adevărat! Iar fruntea strălucește, de un albastru luminos! Apoi devine tot mai palid, de un roșu vag, uniform…” Ai spune că un poet a scris aceste cuvinte despre… barbun, numit prin unele locuri și „chefalul roșu”. Dar, nu, nu despre un poet este vorba, ci despre… Seneca. Filosoful.
În antica Romă, barbunul era atât de prețuit încât ajunsese… de neprețuit. Grecilor nu le stârnise același entuziasm. Archestratos din Gela, grecul din cetatea-colonie din estul Siciliei, autorul primului ghid turistic și culinar al umanității (păstrând proporțiile, desigur), se mulțumește doar să spună care sunt locurile unde poate fi întâlnit, în tavernele din porturi. Cicero, în schimb, într-o scrisoare către Atticus, descrie cum romanii, care adorau carnea dulce a acestui pește, nu se mulțumeau cu cel prins în larg de pescari, ci amenajaseră iazuri, încercând să-l crească acolo. Numai că barbunului nu-i place în captivitate și puține exemplare reușeau să supraviețuiască.
Exemplarele descrise și de Pliniu cel Bătrân (care spune despre bbunar că a fost „înnobilat cu două fire de mustăți pe buza de jos”) rar cântăreau mai mult de un kil. Chiar și atunci când reușeau să le crească în bazine. Poate, de aceea, romanii erau fascinați de exemplarele mai mari, pentru care ar fi fost în stare să plătească prețuri extravagante. Horațiu ajunge să certe, într-una dintre „satirele” sale, pe gazda care se încăpățâna să gătească barbuni de un kilogram și jumătate, deși știa foarte bine că nimeni nu putea mânca atât. Marțial scrie că romanii ajunseseră chiar să disprețuiască barbunii care nu cântăreau măcar două livre și, ca să justifice prețul aberant pe care-l dădeau pe acest pește, îl mâncau pe tipsii de aur. Marțial îl satirizează chiar pe un patrician roman care și-a vândut un sclav cu două sute de sesterți, doar pentru a cumpăra un barbun de două kilograme. Juvenal amintește și el de un pește pe care s-au plătit șase mii de sesterți, câte o mie pentru fiecare jumătate de kilogram, mai mult decât ar fi costat să-l cumperi pe pescar, cu tot cu barca lui… Iar în vremea lui Caligula, un oarecare Asinius Celer a pretins că a plătit și el pe un barbun formidabila sumă de… opt mii de sesterți. S-ar părea că patricienii romani o luaseră razna, prețăluind acest pește, din orgolii stupide, mai mult decât făcea (nu vreau să spun că nu era gustos, dar nici chiar până-ntr-acolo), iar în ziua în care, ne zice Suetoniu, trei barbuni s-au vândut cu treizeci de mii de sesterți, împăratul Tiberiu a decis că nu se mai poate așa și a reglementat prețurile la piața de pește. Spre marea nefericire a pescarilor, care nu se mai puteau îmbogăți din vânzarea barbunilor mari. Se zice – dar eu nu iau toate poveștile pescărești de bune – că într-o zi, pe insula Capri, un pescar l-ar fi surprins pe Tiberiu singur pe plajă și i-ar fi aruncat un crab pe față, ca să se răzbune. Și că astfel ar fi dobândit împăratul urâtele-i cicatrici.
Barbunii roșii de Marea Neagră – de talie mult mai mică decât cei mediteraneeni – probabil că nu le-ar fi plăcut patricienilor romani. Nu le-ar fi hrănit orgoliul. Pentru că, altminteri, gustul lor este plăcut. O adevărată delicatesă! Aș îndrăzni chiar să spun că diferența de salinitate dintre cele două mări chiar accentuează calitățile gustative ale barbunului pontic (mai mic, dar delicios).
Pofticioșii pot să se delecteze cu carnea lui specială, comandându-l – mai ales acum, la Sărbătoarea Hamsiei și a altor pești mici –, fie marinat, fie prăjt, crocant și catifelat, deopotrivă.
https://www.facebook.com/CherhanauaAncora?fref=ts
