La împlinirea a 20 de ani de patriarhat, Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, ne-a acordat un interviu în exclusivitate. Ne-a vorbit despre anii copilăriei, despre prima zi de călugăr la Schitul Sihăstria Voronei, despre prima zi de patriarh, despre dărâmarea bisericilor, despre retragerea pentru patru luni de la conducerea Bisericii în 1990 şi despre multe altele.
Astăzi se împlinesc 20 de ani de când Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist a fost ales în această funcţie. Un moment aniversar tocmai bun pentru un interviu. Patriarhul României acordă foarte rar interviuri. Dar noi l-am prins într-o zi de graţie şi am fost primiţi în cabinetul de lucru din reşedinţa patriarhală. A stat cu noi de taină câteva ceasuri. L-am întrebat tot ce am fi vrut să-l întrebăm: de la anii copilăriei la clipa în care s-a hotărât să ia calea călugăriei, la prima zi de patriarh şi până la momentele dificile din viaţă: despre dărâmarea bisericilor, dacă a colaborat cu securitatea şi cum s-a retras de la cârma bisericii în 1990, pentru ca apoi să revină. Ne-am exprimat dorinţa să vedem şi noi unde locuieşte şi lucrează patriarhul şi a fost de acord, deşi "n-a călcat picior de ziarist" pe acolo, după cum ne-a spus. Am străbătut toate încăperile locuinţei-muzeu: sala sinodală, sala celor patru patriarhi, cele două cabinete de lucru, cu o bibliotecă impresionantă, capela reşedinţei patriarhale, curtea interioară şi veranda.
■ Marius Tucă: Povestiţi-ne cum a fost în ziua în care v-au ales patriarh. Ce aţi simţit atunci?
■ Prea Fericitul Părinte Teoctist: Se înţelege de la sine ca într-o asemenea zi, precum alegerea patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, să fie însoţită de foarte multe griji, de foarte multă responsabilitate şi de multă emoţie. Fără emoţii, fiinţă umană ar fi mai seacă.
■ V-aţi dorit atunci aceasta demnitate?
■ N-am dorit-o, pentru că erau vremuri de grea încercare pentru Biserică şi mai ales pentru Patriarhie. În Capitală, multe biserici, majoritatea monumente istorice, se aflau în situaţia de demolare, fapt care îngrijora lumea bisericească şi pe toţi românii. Biserici foarte însemnate erau sortite demolării, altele, cu stăruinţa patriarhului de atunci, cu multe eforturi, au putut fi mutate din calea unui bulevard, a unei şosele. Câteva dintre ele au fost salvate în felul acesta, dacă se poate spune salvate, pentru că pe locul unde au fost construite, ele aveau o privelişte a lor şi mutarea reprezenta pentru credincioşi o pierdere mare, chiar dacă existau în continuare după blocuri, ca şi acum...
■ Aţi ajuns în 1986 la conducerea Bisericii, cum au fost pentru dumneavoastră acei ani, până în '89, până la căderea lui Nicolae Ceauşescu?
■ Au fost cum au început, plini de îngrijorare, de frica zilei de mâine, fără să ştii ce se poate întâmpla, dacă poate fi evitată primejdia dărâmării unor biserici din cauza planului de sistematizare a Bucureştiului.
■ V-aţi întâlnit cu Ceauşescu în acea perioadă, Părinte Patriarh?
■ Nu m-am întâlnit deloc!
■ Niciodată?
■ Niciodată! Doar în ajunul alegerii, împreună cu sinodul permanent şi cu ministrul Cultelor, mi s-a acordat o scurtă audienţă de prezentare, pur şi simplu... De altfel, eu îmi exprimasem opţiunea de a rămâne la Iaşi, unde, în calitate de Mitropolit al Moldovei, eram angajat în restaurarea manăstirilor de acolo şi credeam că la întâlnire va fi timpul să le expun că nu sunt dornic de a ocupa scaunul patriarhal de la Bucureşti.
■ Dar aţi fi vrut să-i cereţi lui Ceauşescu să oprească dărâmarea bisericilor? Dacă v-ar fi primit şi v-ar fi ascultat? Nu se punea problema?
■ Nu, deloc! Eu credeam că eram pregătit cu argumente pentru acest punct de vedere al meu, pe care de altfel îl transmisesem, mai dinainte, prin Departamentul cultelor...
■ Dar, spuneţi-ne, ce le răspundeţi celor care v-au acuzat în toţi aceşti ani, când şi când, nu în fiecare zi, că nu v-aţi opus dumneavoastră, ca patriarh, dărâmării bisericilor, ce le răspundeţi?
■ Eu le-am răspuns până acum ceea ce vă repet şi dumneavoastră: în acele vremuri haotice, imprevizibile, aceste lucruri se întâmplau fără explicaţii, surprinzându-i de multe ori chiar şi pe cei apropiaţi cuplului prezidenţial. Şi atunci, pe cine să acuzi?
Nu era o excepţie, era o regulă
■ Desigur, când se luă hotărârea, nimeni nu era consultat, nimeni nu anunţa intenţia de a dărâma vreo biserică?
■ De la început mi-am dat seama că urmează o perioadă dramatică pentru mine. Aceste demolări de biserici erau începute, iar eu am preluat această dificilă problemă. Am intervenit atunci la primarul Constantin Olteanu pentru Biserica Sfânta Vineri, aşa cum a menţionat acesta într-o carte publicată recent, precum şi părintele Gheorghe Bogdan, fostul paroh al bisericii. Primarul mi-a spus atunci că a fost la el şi părintele Bogdan şi că, personal, crede că Biserica Sfântă Vineri nu va fi demolată din moment ce au fost aprobate lucrările de restaurare. Aceleaşi intervenţii le-am făcut şi pentru Biserica Sfântul Spiridon Vechi care, din nefericire, a fost totuşi dărâmată ca şi Biserica Sfântă Vineri. Am reuşit însă să salvez - slavă Domnului! - Biserica Bucur Ciobanul.
Nenorocirea cu Sfânta Vineri a avut loc în timp ce mă aflam într-o vizită oficială în Austria, cu prilejul sfinţirii capelei din Viena construită de românii de acolo - cu sprijinul autorităţilor locale - în amintirea eliberării Vienei de sub dominaţia otomană. Înainte de plecare, am primit asigurări că nu va fi demolată de vreme ce se aprobaseră lucrările de restaurare. Fiind la Viena, am aflat cu durere că Sfânta Vineri a fost dărâmată. Totul s-a petrecut înspăimântător de repede, aşa cum, de altfel, se încerca şi cu Patriarhia.
O grea încercare pentru mine a avut loc în anul 1987, când Ion Dincă a fost trimis de Nicolae Ceauşescu la mine, cu propunerea de mutare a Patriarhiei şi deci de demolare a complexului Patriarhal.
N-aş mai putea repeta cele patru ore de discuţii cu trimisul direct al cuplului prezidenţial, discuţii însoţite de ameninţări. De altfel, domnul Dinca a relatat această întâlnire într-un interviu acordat din închisoare în anul 1993. Eu mi-am menţinut refuzul pe baza mai multor argumente. El îmi cerea un consimţământ, iar eu spuneam că "este imposibil", pentru că "indiferent de ce s-ar întâmpla cu mine, eu nu pot să le spun credincioşilor că am consimţit". Încurcat, el mă tot întreba ce răspuns ar putea să dea cuplului dictatorial, pentru că ei nu sunt obişnuiţi cu refuzul. I-am sugerat să le propună să viziteze ei Reşedinţa Patriarhiei. A luat telefonul şi a încercat să îmi dea impresia că vorbeşte cu cineva la telefon. Apoi, l-am invitat din nou să vină el, cel puţin, şi să vadă ce reprezintă această reşedinţă, care nu poate fi mutată din acest loc.
■ Dar, spuneţi-ne, cum vă explicaţi faptul că Nicolae Ceauşescu, un om plecat de la ţară, un ţăran, a avut această chestiune legată de biserică şi tot ceea ce s-a întâmplat, credeţi că era un ateu în interiorul său, că eu am auzit că i-a făcut slujba mamei când a murit?
■ Nu pot să explic. În viaţă sunt şi fapte care nu se pot explica. Când mergea în satul său, vizita şi biserica construită de bunicii săi la Scorniceşti. Acesta cred că era singurul fir de legatură... Îmi aduc aminte faptul că, după ce am fost ales patriarh, l-am rugat pe generalul Ilie Ceauşescu, care ajutase la translatarea mănăstirii Mihai Vodă, să intervină pentru Biserica Sfânta Vineri şi Biserica Sfântul Spiridon Vechi. Generalul mi-a transmis că nu mai poate ajuta, pentru că nu mai este primit.
■ Cum au fost lunile acelea, în '90, când v-aţi retras?
■ După ce s-au demolat bisericile, mi-a venit rândul şi mie. În ziua de 22 decembrie 1989, am fost chemat la Televiziunea Romană de către tinerii revoluţionari. Atunci, lumea a îngenuncheat şi strigă cu mare bucurie: "Biserica-i cu noi!" şi eu mergeam într-o maşină care nici nu era a Patriarhiei, ci a arhitectului Sorin Vasilescu. Am ţinut la Televiziune un cuvânt scurt în numele Bisericii Ortodoxe Romîne, care i-a deranjat pe unii. Mi-au reproşat ca acela a fost un act de slugărnicie şi o încercare de a mă justifica...Mai mult, peste câteva zile a apărut în presă o telegramă, care fusese dată la sfârşitul lucrărilor Adunării Naţionale Bisericeşti, aşa cum se obişnuia la sfârşitul oricărei şedinţe de la orice instituţie. Era o telegramă protocolară, scrisă de către Departamentul cultelor în vocabularul de atunci.
■ În limbajul de atunci?
■ Sigur că da! Telegrama a fost asociată presupusei intenţii de a-l felicita pe Ceauşescu pentru că a înăbuşit revoluţia de la Timişoara, în sânge, ceea ce nu corespundea realităţii... Mai târziu un intelectual recunoscut, profesorul Dan Zamfirescu, a publicat un articol intitulat "Adevărul despre telegrama Patriarhului", dar în vârtejul evenimentelor de atunci realitatea a fost ignorată. Atunci am analizat şi am evaluat situaţia personală şi, văzând atâta răutate împotriva mea, cu gândul îndreptat spre responsabilitatea mea faţă de Biserică, m-am întrebat: dacă aşa sunt perceput din cauza presei, cum mai pot să-mi îndeplinesc responsabilităţile?
■ Şi aţi hotărât să vă retrageţi?
■ Da, să mă retrag, dar adresându-mă Sfântului Sinod în acest sens.
■ Şi de ce aţi revenit asupra deciziei? Ce v-a determinat să reveniţi asupra deciziei?
■ Cea mai mare parte a preoţilor şi credincioşilor nu au ştiut de toate acestea, de cele ce se petreceau aici în Bucureşti, încât ei s-au pomenit că Patriarhul nu mai este, conducerea fiind asigurată de o locotenenţă. Luând cunoştinţă de această situaţie, preoţii, monahii şi credincioşii au început să trimită scrisori, memorii, să vină cu autobuze din Bucovina, Maramureş etc.
■ Care au cerut revenirea dumneavoastră?
■ Da, cereau revenirea mea, unii au încercat să vină la mine, la spital, la Elias. L-am rugat pe directorul spitalului să nu permită intrarea nimănui, pentru că mă jenam de cei din spital, de cei bolnavi, care nu trebuiau să fie deranjaţi de preoţi şi credincioşi.
"M-am supus Sfântului Sinod"
■ Ştiu că aţi primit scrisori şi din străinătate...
■ Da, la toate acestea s-au adăugat intervenţiile celorlalte Biserici Ortodoxe, pentru că eu am fost cunoscut tuturor până atunci, prin participarea la diferite reuniuni, conferinţe interortodoxe, ecumenice şi interreligioase, fie în Europa, fie pe continentul american. Cu prilejul unei reuniuni ecumenice de la Geneva, din primăvara anului 1990, Patriarhii Apostolici ai Alexandriei şi Antiohiei, precum şi reprezentantul Patriarhului Ecumenic, mi-au trimis prin delegaţii Patriarhiei o scrisoare personală, prin care m-au atenţionat să mă supun hotărârii Sfântului Sinod. Delegaţii Patriarhiei au fost întrebaţi ca de vreme ce Patriarhul s-a retras, există vreo judecată sau o hotărâre în acest sens?
■ Toate acestea v-au determinat să reveniţi?
■ Într-o astfel de situaţie, m-am supus hotărârii Sfântului Sinod.
■ Spuneţi-ne, cum v-a fost copilăria trăită într-o familie cu 11 copii?
■ Ca orice fel de copilărie. Cred că nu există om care să-şi uite copilăria! Că fiecare dintre noi, şi eu o simt, o văd şi o trăiesc permanent. Ea a fost legată de viaţa unei familii modeste, de ţărani, dar bogată sufleteşte, chiar dacă ei erau neştiutori de carte. Eu eram al zecelea din cei unsprezece; penultimul. Imaginaţi-vă o familie de 13 persoane adunată în jurul unei măsuţe rotunde ca cea a lui Brâncuşi! De multe ori ne lipseau vasele. Dar, deşi nu erau vase pentru fiecare, nu ne lipsea comuniunea. Acesta este înţelesul comuniunii familiei! Sărăcia nu trebuie să ne lipsească de această comuniune.
N-am văzut-o pe mama mea stând la masă, hrănindu-se; am văzut-o numai servindu-ne pe noi, copiii, sau aducându-ne de mâncare pe ogor, unde eram la muncă. Mama era o fiinţă foarte firavă, pe care eu, însă, o vedeam voinică. În primii ani ai copilăriei, mă gândeam cum de poate să vină încărcată cu atâtea bucate tocmai din sat - aflat la o distanţă apreciabilă - la noi, pe ogor.
Am avut o copilărie frumoasă, a cărei amintire m-a întărit în vremea greutăţilor, de la mănăstire şi până la slujirea actuală din Biserică.
■ V-aţi hrănit din copilărie, din viaţă?
■ Mereu mi-am amintit de unde am pornit şi unde sunt în punctele respective şi, sigur, că i-am avut prezenţi şi pe fraţi şi pe surori şi pe părinţii mei, cum îi am şi acum.
■ Va mai amintiţi prima zi de frate în mănăstire?
■ Cum să nu îmi amintesc, pentru că acel moment constituie un început, pentru că eu, în viaţa mea, am avut multe începuturi, dar va veni un singur sfârşit...
■ Lăsaţi-l pe acela, că este mai încolo
■ Dar am avut multe începuturi, adică am fost ales într-o parte, în alta şi, deci, la mănăstire, a fost un început foarte important, acela a fost începutul adevărat al vieţii mele şi m-am simţit, aşa, cu totul răpit de frumuseţea locului, pe care nu-l văzusem niciodată până atunci, pentru că atunci când am plecat nu ştiam unde plec.
■ Unde a fost prima zi de mănăstire, pentru cititori?
■ Lângă Botoşani, la Sihăstria Voronei, de acolo de unde sunt eu, dar drumul... n-am mers pe drumul obişnuit, ci de-a dreptul, atâta sete aveam. Am străbătut calea peste câmpuri, peste şosele, peste sate, direct. Am pus semn, pentru că judeţul Botoşani, dacă îl vede cineva, este străbătut de coline, iar de pe o colină pe alta ai un orizont foarte larg şi de acolo, de pe colina satului meu, se vedea pădurea unde se spunea că este mănăstirea. Şi am pus semn în minte că plecăm de aici şi ieşim dincolo. Şi aşa a fost. Şi când am ajuns în poiană, în luminişul mănăstirii, am zis, mi-aduc aminte, aici este Ierusalimul cel ceresc! Se scrie despre aceasta în Apocalipsă. Auzisem despre aceasta la şcoală. Am plecat într-o zi de duminică, Duminica Tomii, primăvara. Era o zi senină, caldă şi turlele bisericii din mănăstire străluceau în lumină, de acum, a apusului de soare, pentru că se făcuse aproape seara când am ajuns. Frumos de tot! Am intrat în mănăstire cu dificultate, pentru că în mănăstirea mare nu se primeau minori, aşa că m-au trimis la un schit, la patru kilometri mai incolo...
■ Câţi ani aveaţi atunci?
■ Atunci aveam 14 ani neîmpliniţi.
■ Şi de ce aţi luat-o pe drumul acesta?
■ Ei, aveam gândul mai dinainte, împreună cu alţi colegi de-ai mei, iar din timpul şederii în mănăstire mi-a rămas legătura aceasta sufletească cu natura, cu florile, cu arborii, cu văile, cu dealurile, cu toate formele de relief. Eu le văd altfel decât le vede cineva. Şi acum, când merg spre Arad sau spre Oltenia sau spre Bucovina, pe unde am fost Episcop sau Mitropolit, când văd o poiană sau arborii pe care-i ştiu, simt că îmi sunt prieteni şi dialoghez sufleteşte cu ei. Valea Jiului, de la Targu-Jiu la Petroşani, spre exemplu, este de o frumuseţe rară. Tot astfel Valea Oltului sau Valea Prahovei...
■ Când v-aţi hotărât să luaţi calea bisericii, când a fost?
■ Aceste lucruri sunt greu de formulat şi de scris, pentru că, atunci când eşti la o vârstă ca a mea, se tălmăcesc altfel. Dar le ţin minte aşa cum le-am trăit, încă de pe vremea când sora mai mare mă purta în braţe la biserică. Nu există sărbătoare sau zi de duminică, când clopotul bisericii vestea că este Sfânta Liturghie, ca să nu vină cineva din familie la biserică. Iar cei care mergeau din familie la biserică trebuiau să îşi ceară iertare de la ceilalţi. Ţin minte, din primii ani ai copilăriei, figura preotului Gheorghe Romanescu care slujea mişcându-se printre enoriaşii lui. Fiul lui era învăţător în sat.
Când am mers la şcoală, la şase ani, am intrat în şcoală datorită acestui profesor. Şcoala era modestă, o casă ţărănească, iar el nou, pentru prima dată, aşa că m-a înscris în catalog fără ştirea părinţilor mei. N-aveam şapte ani, dar de atunci am simţit dragostea faţă de Biserică, de preot, de profesorul care ne învaţa şi rugăciuni şi cântări. Ne adunăm la şcoală, iar de acolo, câte doi de mână, ne duceam la biserică. Ţin minte momentele acestea cu adevărat sfinţitoare de suflet. Să te bucuri de ele, să le trăieşti...
■ Aţi fost singurul longeviv în familie care a ajuns la o vârstă atât de frumoasă?
■ Da, am avut fraţi şi alte rude, care s-au apropiat foarte mult de vârsta mea, dar s-au dus. Toţi au fost familişti, iar astăzi am nepoţi şi strănepoţi.
■ Câţi?
■ Cu nemiluita! Acum am primit un telefon, mi-a spus secretarul, de la un nepot de la Arad. Cât timp am fost Episcop de Arad nu era nici un neam de-al meu acolo, iar acum s-a recomandat ca fiindu-mi nepot şi că vrea să vină până la mine. În ceea ce priveşte copilăria, aproape că o trăiesc şi astăzi în momentele mele mai dificile în faţa unor probleme grele. Mă trezesc, atunci, în frumuseţile ei şi văd altfel, văd mai clar oamenii şi asprimea problemelor.
Prea Fericitul Părinte Teoctist - CV
■ 7 februarie 1915 - s-a născut la Tocileni, judeţul Botoşani, şi a primit numele de botez Teodor, ca al zecelea copil din cei 11 ai familiei Dumitru şi Marghioala Arăpaşu.
■ 1928 - intră ca frate la schitul Sihăstria Voronei
■ 1929 - este admis la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţ
■ 1932-1940 - urmează cursurile seminarului la Mănăstirea Cernica
■ 1940-1944 - urmează cursurile Facultăţii de Teologie a Universităţii din Bucureşti
■ 1945 - este hirotonit ieromonah la Catedrala Mitropolitană din Iaşi
■ 1950 - este ales Episcop Vicar Patriarhal
■ 1950-1954 - rector al Institutului Teologic din Bucureşti
■ 1969-1970 - este numit locum tenens al Episcopiei Oradiei
■ 1973 - Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei
■ 1977 - Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei
■ 1986 - este ales Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romîne.
