Eu-rile lui Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu: De fapt, motivul principal pentru care m-am hotărât să public "Jurnalul" acesta este unul pur estetic: pentru expresivitatea lui literară. Pentru mine contează frazele, nu evenimentele. Pe de altă parte, "Jurnalul" exprimă bunul meu cel mai de preţ, viaţa interioară. Ceea ce apare aici este doar o parte din personalitatea mea, nici mai profundă, nici mai adevărată decât celelalte zone ale ei. În cărţile mele de ficţiune apar alte feţe ale fiinţei mele, uneori foarte diferite de cea din "Jurnal". E o mare greşeală şi o mare capcană să crezi că într-un jurnal intim găseşti eul cel adevărat şi profund al celui care scrie. Nu, aici e doar un organ vital, unul dintre multe altele.

Cred că suntem de fapt o confederaţie de eu-ri, nu un imperiu cu un eu central, despotic şi autarhic, iar celelalte mici şi supuse. Cred că un om adevărat are foarte multe zone interioare. Oamenii sunt de o complexitate extraordinară. Cum eu cunosc intim un singur om, şi anume pe mine însumi, m-am resemnat, în tot ce am scris, să investighez acest unic caz, aceasta singularitate numită Mircea Cărtărescu şi să merg pe toate direcţiile ei, chiar dacă sunt obscure, banale, idioate, geniale sau ruşinoase. Important e că fiecare este interesantă într-un anumit fel, în sensul lui Kierkegaard, şi că acest interesant aduce până la urma străpungerea către ceilalţi, către cititori.

 

Cred că relaţia este ceva mai complicată, în sensul că în timp ce doctorul îl operează pe pacient, la rândul lui, pacientul îl operează pe doctor. Este că în acel desen al lui Escher în care mâinile se desenează una pe cealaltă. Actul scriiturii nu este o investigaţie, eventual asupra unui cadavru, ci un dialog, o vivisecţie reciprocă între scriitor şi personajele lui. În măsura în care eu mă aplec să cunosc, în "Jurnal", personajul Cărtărescu, el se apleacă să mă cunoască pe mine, simt asta foarte bine. La fel cum simt că procesul de scriere este în acelaşi timp un proces de citire. Eu scriu cărţile pe care nu le-am găsit niciodată în biblioteca mea şi care totuşi trebuiau să existe.
 
 

Scriitura devine o a doua natură şi, în momentul în care trece o perioadă mai mare de lipsă de inspiraţie, când ai aşa-zisa crampă a scriitorului, deodată te cuprinde o panică iraţională. E ca şi când ai trăi într-un balon de sticlă din care aerul ar fi scos cu încetul. Corpul şi mintea ta intra atunci într-o angoasă profundă. Asta se-ntâmplă şi unui scriitor când nu mai scrie. E un sentiment înspăimântător. "Jurnalul" meu are, într-adevăr, şi această funcţie de reducere a panicii, de escamotare a faptului că am încetat să scriu ficţiune.
 
 

Cred că a patra temă este Biblia, care, mai ales în volumul al II-lea din "Jurnal", e prezentă aproape în fiecare pagină. Temele astea intră imediat în vederile unui autor, pentru că ele sunt expresive în mod natural. Cum să nu fie expresiv creierul, care este mult mai complex decât noi înşine, care ne conţine, cum marea conţine o insulă neînsemnată? Eu nu inventez teme şi subiecte, ci merg pe cele mari, care există dintotdeauna în tradiţia noastră greco-iudaică. Aceste teme mari sunt cele care se epuizează cel mai puţin, care sunt redescoperite şi reconstruite în fiecare epocă.
 
 

Foarte ciudat e că, citindu-mi după decenii scrierile din preadolescenţă, am găsit în ele algoritmul tuturor scrierilor mele de până astăzi. Temele mele au fost dintotdeauna undeva în mine, unde s-au dezvoltat încetul cu încetul. "Jurnalul" meu este esenţial pentru acest proces: aici s-au maturizat ele ca în trunchiul unui arbore din care s-au desprins apoi crengile cu frunze şi fructe, care sunt cărţile mele propriu-zise. În "Jurnal" se întâmplă iniţial tot ce se petrece apoi mai în detaliu şi mai elaborat în cărţi. "Jurnalul" este de fapt coloana vertebrală a scrisului meu. De el se leagă, de pildă, o altă temă, foarte importantă pentru mine, cea a androginiei, care constă, cum spunea Jung, în faptul că fiecare bărbat oprimă în el o femeie şi fiecare femeie oprimă un bărbat. Am scris un întreg roman, "Travesti", ca să eliberez sora ascunsă, ca să dau cuvântul femeii din mine.
Care e mai puternică decât bărbatul!
În orice caz, mai ciudată şi mai înţeleaptă!
 

Ce mult mi-ar fi plăcut să fiu iresponsabil până la capăt pe tot parcursul vieţii mele! Dar când devii om matur şi viaţa altora începe să depindă de a ta, nu-ţi mai dă mâna să fii iresponsabil. Cu mine sunt cât se poate de iresponsabil, în sensul detaşării de ţesătura socială care ne-nfăşoară şi adesea ne sufocă, dar cu alţii nu. Mi-a fost mereu clar că familia mea, de exemplu, nu trebuie să sufere de pe urmă nebuniilor mele. Cred însă că un om ar trebui să-şi păstreze până la capăt, ca pe o comoară de mare preţ, iresponsabilitatea, acea trăire cu capul în nori, acea călcare pe nori. Cred că tot ce s-a construit adevărat şi minunat pe lumea asta s-a construit pe nori şi nu pe pământ. Cred că fiecare om trebuie să-şi păstreze acest grăunte de iresponsabilitate, să şi-l protejeze cum protejezi cu palma flacăra lumânării ca să nu se stingă. E motivul pentru care, de pildă, găsesc atât de interesantă literatura americană care, de la Huckleberry Finn până la Holden Cauldfield, nu este decât o galerie de loseri, de iresponsabili. Jumătate sfinţi, jumătate idioţi, care fac să se învârtă lumea.
 
 

Spre deosebire de volumul I din "Jurnal", care, din acest punct de vedere, este oarecum idilic, volumul al II-lea este dramatic, în sensul că el descrie "criza bărbatului la 40 de ani", care poate fi pustiitoare şi care, în cazul meu, a cuprins multă derută existenţială şi multe evenimente dezastruoase, între care un divorţ. Am avut totuşi grijă să elimin, la publicare, orice ar fi putut să-i rănească pe cei care au fost personaje în această poveste...
 
 

Nu poţi fi iresponsabil cu cei la care ţii, care-ţi sunt sau ţi-au fost dragi. Pentru mine, viaţa de familie este importantă, în sensul că patria mea este acolo unde este familia mea. Pot trăi fără nici o problemă oriunde în lume şi aş trăi şi în Antarctica cu mare plăcere, dacă ar fi lângă mine familia mea. Este de fapt aproape singura mea relaţie socială, continuă şi fără nici un fel de hiatusuri.

 

 
 

Apar de foarte multe ori referinţe la angoase, la trăiri pe care ni le faceţi cunoscute. Câtă nevoie are un scriitor de angoasele sale?
Scriitorul e de multe ori imaginat că un fel de Daniel aruncat în groapa cu lei şi trăind fericit cu angoasele sale. În realitate, ca orice om, el îşi urăşte angoasele şi ar da orice să se vindece de ele. Scrisul e un mijloc disperat de apărare contra invaziei temerilor, a demonilor interiori. Este o terapie. Cei mai mulţi scriitori s-au apărat de nebunie în felul acesta. Kafka ar fi fost complet nebun dacă nu scria şi, în scrisul lui, este un nebun de geniu. Dostoievski este şi el un caz aproape patologic. Relaţia creaţiei cu boala este una dintre marile teme dintotdeauna. Lupta omului cu demonii săi eliberează umanitatea din om, fiindcă umanitatea nu înseamnă numai civilitate, armonie şi fraternitate umană, ci şi nebunie, crimă, abjecţie. Un scriitor mare ar trebui să parcurgă tot spectrul acesta. Visele premonitorii, boli ca sifilisul, tuberculoza sau epilepsia au influenţat creaţia multor artişti. Dar cu cât mlaştina e mai adâncă, cu atât luciditatea cu care e cartografiată se cade să fie mai mare.
 

 
 

Vi s-a reproşat înclinaţia aceasta către explorarea viselor...
În noul volum din "Jurnal" am eliminat jumătate din vise, pentru că ele, la un moment dat, devin într-adevăr un balast pentru lectură. Am păstrat numai acele vise pe care am reuşit să le reproduc literar într-un mod satisfăcător şi am eliminat nenumărate altele, câteva mult mai zguduitoare, dar pe care nu reuşisem să le notez cum trebuie.
 

 
 

Pe ce tărâm vă simţiţi mai bine - pe cel al ficţiunii sau pe cel autobiografic?
M-am gândit de foarte multe ori la asta. Răspunsul adevărat e că nu fac distincţia între ficţiune şi autobiografie. Viaţa mea constă din vise, amintiri, trăiri reale şi semireale, care sunt un continuum. Ca pe o bandă a lui Möbius, nu există în mintea mea o graniţă precisă între ficţiune şi realitate.
 

 

Un pariu "Orbitor"

"Jurnalul" dvs. devine o lume paralelă cu realitatea cotidiană, în sensul că nu poţi să-ţi faci un calendar al evenimentelor politice sau sociale, dar poţi să-ţi faci un calendar al sufletului, al minţii lui Cărtărescu. Nu aţi simţit nevoia să introduceţi asemenea evenimente nici un moment?
Nici nu mai ţin minte dacă m-a amuzat sau m-a amărât, acum câţiva ani, un critic literar care, discutându-mi "Jurnalul", a spus că pe mine nu mă preocupă ceea ce i-a durut pe toţi romanii în ultimii 15 ani. În orice caz, mi s-a părut nedrept, pentru că, deşi în "Jurnal" nu se vede acest lucru, eu sunt departe de a fi un apolitic, dimpotrivă, am şi am avut mereu opinii ferme despre ceea ce se întâmplă în ţara asta.
 

 
 

Aţi spus un lucru extraordinar: că sunteţi unul dintre puţinii scriitori români care au rămas scriitori până la capăt. Sunt poeţi care au făcut politică, politicieni care s-au apucat de scris etc. Ce v-a făcut să rămâneţi neschimbat, să nu cedaţi eventualelor ispite care v-ar fi scos din starea de scriitor total?
Eu nu sunt, aşa cum cred probabil mulţi oameni, un ins egocentric şi obsedat numai de sine. De fapt, încerc să fiu în primul rând un om lucid, care priveşte spectacolul lumii, încercând să distingă în el binele de rău, şi care poate scrie şi poeme, şi articole politice cu aceeaşi implicare existenţială. Pentru mine e foarte important că articolele de genul celor pe care le scriu pentru Jurnalul Naţional să ajungă la oameni ca şi scrisul meu literar.
 

 
 

Ce te face un scriitor mare?
Întrebaţi un scriitor mare. Eu n-am găsit încă răspunsul, dacă l-oi fi căutat vreodată.
 

 
 

Deşi aţi spus că vă adresaţi unui public cu "stomacul tare", aşadar unul bine selectat, din punct de vedere al vânzărilor sunteţi un Paolo Cohelio al României.
Nu credeam că m-aţi invitat la dialog ca să mă insultaţi (râde)! Serios vorbind, "De ce iubim femeile" e un caz special. Cărţile mele celelalte se vând normal, în câteva mii de exemplare. În cazul "best-sellerului" meu a fost vorba de un concurs de împrejurări, pe care eu nu l-am controlat deloc: este o carte cu un titlu comercial, o carte mică şi ieftină, o carte cu poveşti simple. De data aceasta am dorit să scriu extrem de simplu, fără nici un fel de sofisticare, aproape fără simboluri, teme, mituri, lucruri de felul acesta. Dar n-am scris astfel pentru succesul de public, ci pentru că am descoperit o voce care, dacă nu mă înşel amarnic, mi se pare la fel de sofisticată în sinceritatea şi simplitatea ei ca şi cele mai încâlcite pagini din "Orbitor". "De ce iubim femeile" o fi citită de j-de mii de cititori, dar asta nu-nseamnă că e o carte de consum. Cel puţin aşa sper.
 

 
 

Când o să citim un roman de Cărtărescu într-un stil direct, fără ficţiune, vise, angoase?
După cum ştiţi, scriu de peste un deceniu la o trilogie, care se numeşte "Orbitor". Acum lucrez la al treilea volum. Este o datorie pe care trebuie să o îndeplinesc. E un pariu cu mine însumi şi în mod sigur el va produce "cartea vieţii mele". Dar după ce termin această nebunie, o să fiu foarte fericit să scriu simplu. Am trei subiecte de roman, destul de bine conturate în minte, care se cer scrise într-un stil simplu, ceea ce nu exclude imaginaţia şi apelul la oniric şi miraculos.
 

 
 

Puteţi deconspira ceva din romanul ce va veni?
În lumea scriitoricească există o superstiţie care spune că tot ceea ce se povesteşte nu se mai scrie. Din cauza asta, niciodată un scriitor nu o să povestească subiectul unei cărţi cu anticipaţie. Voi respecta şi eu această lege nescrisă a breslei.
 

 

Aş vrea să faceţi o paralelă între viaţă trăită la Bucureşti şi cea pe care o trăiţi la Viena...
Când vii de la Viena înapoi la Bucureşti ai sentimentul că ai nimerit la Kabul. Bucureştiul pare un loc al mizeriei absolute. Vezi fiecare crăpătura din ziduri, jegul de pe clădiri, găurile din drumuri, cornierul ruginit, blocurile nenorocite. Ai o perioadă de şoc, simţi praful pe buze, pe limbă, în ochi. Ţi se pare că nu se poate trăi aici. După trei zile însă eşti perfect integrat, te-ai obişnuit cu totul, metabolismul tău s-a întors la otrăvurile cunoscute, te simţi iar ca peştele în apă sau că viermele-n hrean, ba chiar încep să-ţi placă amurgurile bucureştene de vară, când stai cu prietenii la o terasă şi noaptea refuză să mai cadă. Occidentul şi România sunt două lumi care nu comunică aproape deloc. N-aş spune că Bucureştiul este un fel de Vienă pe o treaptă mai jos. Nu, este total altceva. Sunt două oraşe de pe planete diferite, locuite de două specii diferite. Prin valori, prin reacţii, prin comportament, românii sunt extraordinar de diferiţi de europeni. Sunt adaptaţi la o lume angoasată şi stresată. Par răi, cinici, grobieni, pentru că aşa au supravieţuit, pentru că dacă ar fi fost oameni civilizaţi ar fi dispărut de mult. Românii sunt perfect adaptaţi lumii în care trăiesc, iar integrarea într-o lume mai bună va fi şocul, dar şi şansa vieţii lor.