Lehamitea de comunism se accentua de la o zi la alta, şi, încetul cu încetul, se cuibărea gândul părăsirii „paradisiacului lagăr ceauşist”. Aşa ne-a explicat Laurian Lodoabă motivul care l-a împins în apele Dunării, în noaptea de 1 spre 2 iulie 1989, de la Şviniţa. Era (şi este) medic stomatolog, nu muritor de foame, dar se săturase de mizeria morală în care se cufundase România comunistă.
Indicator de intrare în localitatea Şviniţa. Foto: Marina Constantinoiu
Permisul de pescuit salvator
Pe atunci era medic stomatolog la Anina şi avea o Dacie cu număr de Caraş Severin. A obţinut un permis de graniţă de pescuit, celebrul „PG”. Şi în baza acestui permis putea să meargă la pescuit pe malul Dunării, inclusiv la Şviniţa. Şi a studiat un pic zona.
Aşa a reuşit să treacă de toate filtrele, Oraviţa, Cozia până la Şviniţa, unde Dunărea are cursul cel mai tumultos şi rapid, numit şi „Cazane”. Dacă malul românesc este ca o plajă, cu nisip, malul sârbesc, din depărtare, se arăta stâncos şi neospitalier.
Cazanele Dunării. Martorul mut al trecerilor disperării. Foto: Bogdan Constantinoiu
„La Oraviţa deja era un filtru, care te oprea, pentru a cere acte care să justifice prezenţa ta acolo. Eu eram destul de cunoscut în zonă, fiind medic la Anina, plus că aveam colegi în oraşele din împrejurimi, la care mergeam. Plus permisul de pescuit. Acestea erau lucruri care îţi înlesneau accesul în zonă.
Pe Clisură se patrula din 10 în 10 minute, periau malul permanent. Până ajungeai la un punct de frontieră, cum ar fi la Naidăş, era foarte complicat să treci neobservat”, ne-a explicat Lodoabă, azi medic stomatolog la Lugoj, unde a revenit din anii 90.
Spre Naidăş, un alt punt fierbinte pe harta frontieriştilor. Foto: Marina Constantinoiu
Cazul sculptorului Bilanin Nicolae
„Un prieten de-al meu, foarte talentat, autorul unei sculpturi care se află acum expusă lângă sala sporturilor la Lugoj, Nicolae Bilanin, m-a tot bătut la cap să fugim împreună pe la Naidăş, că se poate trece.
Ei bine, la un moment dat, acest prieten a dispărut. A plecat şi nu l-am mai văzut niciodată. Tatăl lui a ajuns la 80 şi ceva de ani şi l-a tot aşteptat în zadar, nu a mai aflat nimic despre el. A scris şi în ziarul local, şi la autorităţi, dar nu s-a aflat nimic despre el.
Au fost mulţi cei care au încercat să scape şi care au avut de-a face cu violenţele grănicelor. Un coleg mai mare decât mine, de la liceu a fost prins, a fost bătut crunt şi i-au fost afectate organele interne, el decedând ulerior, la scurt timp, din cauza unui cancer”, îşi aminteşte el despre alte tentative de evadare din România comunistă.
A fugit împreună cu verişorul lui Florin Piersic
Laurian Lodoabă a trecut împreună cu un prieten de la Reşita, Mihai Piersic, verişorul primar al actorului Florin Piersic.
„Mi-am pus tot ce aveam (acte, 300 de mărci germane, un ceas Omega) într-o mică pungă de nylon, am ales o noapte fără lună, m-am echipat cu ciorapi negri şi tricou de aceeaşi culoare, şi la 02:30 noaptea m-am furişat prin spatele unui bloc de locuinţe spre apa care avea aspect de smoală.
Începea să se lumineze de ziuă şi priveam înapoi, prin ceaţa dimineţii, cu spaima la gândul: «Ce avea să se întâmple cu soţia?», care, neştiind să înoate, a rămas în zona de frontieră. Din cauza unui coleg-inginer şi turnător de profesie, cu domiciliul în Şviniţa, angajat la Combinatul minier Anina, a fost prinsă, încătuşată şi bătută de şeful de post de la Şviniţa împreună cu alţi tineri”, mărturiseşte Laurian Lodoabă.
Pe la mijlocul drumului a tras prima spaimă a morţii, deoarece un reflector puternic verifica apele Dunării. A fost nevoit să se scufunde, să reziste fără respiraţie cât a putut, iar când a revenit la suprafaţă şi-a dat seama că era vorba despre o barjă.
Dunărea, acest Zid al Berlinului pentru români. Foto: Bogdan Constantinoiu
„Am răsuflat uşurat şi am continuat să înot, deşi curentul apei era foarte puternic şi cred că m-a dus aproape un kilometru mai departe decât reperul malului sârbesc, pe care urma să-l ating.
Curentul m-a dus pe unde a vrut, am ajuns pe malul sârbesc, destul de stâncos, dar într-un golfuleţ, unde am prins nişte rădăcini şi m-am căţărat, până am ajuns în şosea”, îşi aminteşte el.
Prietenul său ajunsese înaintea sa sus, la şosea. După câţiva kilometri parcurşi cu mare atenţie, au urcat într-un autobuz de ţară, care tocmai staţiona în staţie. Păreau suspecţi, aveau hainele încă ude, dar nimeni nu i-a întrebat nimic.
Pentru marea trecere s-a antrenat înainte, la Mărghitaş, ore în şir în apa rece a acestui lac din apropierea oraşului Anina, căci trebuia să fii un bun înotător pentru a trece. Cei care nu ştiau bine să înoate nu ajugeau dincolo.
În închisoare la Pozarevac
A ajuns în autogara de la Pozarevac (oraşul natal al preşedintelui de atunci, Slobodan Miloşevici) când s-a produs inevitabilul. S-au deschis uşile autobuzului şi au intrat doi miliţieni care au început să pună întrebări, iar el, neştiind limba sârbă, a fost imediat ridicat şi încătuşat şi astfel escortat la închisoare, unde a stat 20 de zile. „Era un dramatism extraordinar la Pozarevac, căci unii erau scoşi de acolo şi returnaţi, şi evident că şi noi am avut emoţii extraordinare, că o să ne returneze”, povesteşte acesta.
Document eliberat de închisoarea de la Pozarevac. Foto: arhiva personală Laurian Lodoabă
Destinaţia lor ulterioară era lagărul de la Padinska Skela, din Belgrad, conform „circuitului” clasic urmat de toţi frontieriştii care nu erau returnaţi în România pe loc, după ce erau prinşi de iugoslavi.
Coşmar la Padinska Skela
Amintirile legate de Padinska Skela nu sunt deloc plăcute. Îşi aminteşte că a fost aruncat într-o celulă ticsită cu 15 oameni, dornici şi ei de libertate. Aerul era irespirabil, toaleta era în cameră, iar fereastra cu gratii era una mică, insuficientă pentru toate sufletele înghesuite în acea încăpere. Totul era sufocant, mulţi leşinau, era vară, iar ei erau mulţi.
La Padinska Skela gardienii întrebau din când în când cine vrea să se repatrieze, iar prietenul său, probabil speriat de toate prin câte trecuse, de acel regim de detenţie destul de greu de suportat, s-a repatriat. În Padinska Skela au stat 12 zile. El şi-a continuat drumul spre Occident.
La Padinska a văzut trei deţinuţi români care, în disperarea lor, într-o seară au spart un geam şi au fugit, dar nu ştie ce li s-a întâmplat acestora. „Dorinţa de libertate era mai puternică decât riscul morţii. Unii reuşeau şi în acest mod să ajungă în Austria sau Italia”, spune el.
A merge „pe hotel”, o veste bună
Românii aveau puţine şanse să meargă „pe hotel”, cum se spunea acolo, adică să fie eliberaţi din lagăr şi să fie în atenţia unor ambasade occidentale.
„Cele mai mari şanse să ajungă «pe hotel», adică într-o libertate limitată în jurul Belgradului, până la 40 km, le aveau cei de naţionalitate germană şi maghiară. «Pe hotel» hrana era total nesatisfăcătoare, sârbii ne furau şi, deşi se zicea că suntem sub protecţia ONU, comisarii sârbi erau la putere. Eram în vârful dealului, «la antene», pe Mitrovice Dom, dar nici aici nu erai în siguranţă. Unii spuneau că se fac razii şi că, dacă nu te găsesc noaptea în dormitor, te trimit direct în România. Aşa că trebuia să te «tirezi» (acesta era termenul de evadare de «pe hotel»), contra unei sume de bani, până la frontiera austriacă sau italiană”, povesteşte Lodoabă.
„Am rămas din ce în ce mai puţini «pe hotel», încât eu şi cu un băiat, brigadier silvic, ne-am spus că trebuie să facem ceva sau ne trezim din nou în România.
„Taximetria evadării”
Cei care se ocupau de «taximetria evadării» erau doi români, cărora nu le plăcea lucrul în Australia şi se întorceau în Austria, unde la Viena închiriau o garsonieră şi de aici efectuau, contra unor sume fabuloase pentru acele timpuri, transportul frontieriştilor români, dinspre Belgrad spre Viena sau chiar locaţii din Germania. Sumele erau între 2.500-4.000 de mărci germane, depinde cum puteai să negociezi şi cine era dispus, de dincolo, să sponzorizeze. Împreună cu colegul meu ne-au urcat într-un Mitsubishi şi am străbătut Autostrada Belgrad-Zagreb, spre frontiera cu Austria.
Încă o încercare
Pe drum am aflat că trebuie să sărim, din mersul maşinii, direct în pădure şi după ce trecem un munte împădurit să coborâm şi să ajungem într-o mică parcare, unde un «australian» român ne aşteaptă. Am reuşit să sărim din maşină, să ne căţărăm pe un povârniş până în pădure, dar de aici erai pierdut, nu mai ştiai să te orientezi. Noroc cu brigadierul silvic. Am parcurs mulţi kilometri, mi s-a părut acest periplu mai greu decât traversarea Dunării. După câteva ore am ieşit la un mic luminiş, dar aici nu ne aştepta... nimeni! Noi nu puteam să ieşim din pădure, eram prinşi imediat şi întorşi la sârbi, deci nu puteam să riscăm! În cele din urmă a apărut şi «australianul» nostru. Ne-am furişat amândoi spre maşina din parcare şi şoferul a demarat cu mare viteză spre Viena, unde avea închiriată o garsonieră. La garsoniera din Viena, la ora fixată, trebuia să fim predaţi, contra sumei de 5.000 de mărci germane!
Bani contra libertate
Am ajuns după un drum epuizant seara, iar un prieten de-ai mei stabilit în Germania mă aştepta de câteva ore, cu suma de 2.500 de mărci germane, dar pe amicul meu de suferinţă nu-l aştepta nimeni, spre disperarea acestuia. El a fost sechestrat de cei doi «australieni» şi nu am aflat nici până azi ce s-a întâmplat cu el. Am părăsit cu mare repeziciune Capitala Austriei, care la acea dată mi s-a părut că este inundată de o risipă de lumină, în comparaţie cu bezna ce domnea la noi, şi ne-am apropiat de Salzburg, frontiera cu Germania, pe care din nou trebuia să o trec cu pasul, după miezul nopţii.
Cu mare greutate, trecând prin gropi, din care simţeam că nu am să mai pot ieşi niciodată, am reuşit să străbat ilegal şi ultima frontieră. Nu am apucat decât să văd luminile de la «tankstelle», că un Audi 80, nou-nouţ, a oprit pe spaţiul verde, doi civili din poliţia secretă KRIPO au sărit din el somându-mă să ridic mâinile sus, dar, văzând că nu opun rezistenţă, mi-au pus cătuşele şi m-au aşezat pe bancheta din spate, îndreptându-se cu toată viteza spre arestul frontierei, unde mi-au pus la dispoziţie o celulă unde eram singur. Mi-au adus de mâncare un pui la grill şi o coca-cola. Cu toate insistenţele prietenului meu, am fost retrimis în Austria şi eliberat, fără un ban în buzunar, fără acoperiş deasupra capului.
La „Brother Richard”
Am colindat până seara târziu străzile din Salzburg, până un echipaj de poliţie m-a îndrumat spre Mozart Strasse, la un cămin de săraci, unde am primit un pat curat şi puţină mâncare. Aşa am stat în Salzburg trei săptămâni, dimineaţa mergeam la catedrala catolică, unde pastorul «Brother Richard» ne servea micul dejun, un sandviş cu salam şi o cană de ceai. El m-a remarcat că vorbeam bine engleza. S-a născut în Hawai (SUA), dar a venit în Europa la vârsta de 25 de ani, tatăl său fiind profesor teolog la Universitatea din Viena şi bun prieten cu marele dirijor şi muzician von Karajan”, povesteşte frontieristul nostru.
Salzburg, Austria. Foto: Istvan Deak
Lui „Brother Richard” i-a venit geniala idee să îl îmbrace în costum tradiţional tirolez şi să-i cumpere bilet până la München.
„M-a condus până în gară, mi-a cumpărat biletul şi mi-a spus că, în momentul în care trenul se pune în mişcare, să sar înăuntru. Controlul biletelor se făcea în staţie, iar trenul alerga cu mare viteză şi cineva din compartiment mi-a spus în germană: «Am ajuns la Freilassing! (adică prima staţie pe calea ferată din Germania).
Am răsuflat uşurat, pentru că următoarea staţie era Rosenheim şi apoi München, de unde bunul meu prieten urma să mă recupereze, iar aventura mea să se apropie de încheiere”, îşi aminteşte Lodoabă.
"De acolo am mers la Ingolstadt, iar a doua zi la Nurnberg, unde m-a dus prietenul meu să mă prezint la lagăr, lucru obligatoriu, că altfel nu aveai ce să cauţi la instituţiile din Ingolstadt (Primărie, Finanţe, asigurări etc), fără să fii luat în evidenţa lagărului de la Nurenberg. Pe baza acelui act, „Bescheid”, de acolo, puteai merge mai departe, la Ingolstadt, să te înregistrezi la instituţiile respective. Acolo au fost trei zile de interogatorii", spune el.
Documente eliberate în Nurnberg şi Ingolstadt, la înregistrare. Foto: arhiva personală Laurian Lodoabă
Urmările fugii
În ţară, fuga lui şi trecerea ilegală a frontierei nu au rămas fără ecou. A fost condamnat la Oraviţa în absenţă, la locul de muncă i-a fost desfăcut contractul de muncă, cu celebra literă „i”, la fel şi soţiei sale, care a fost imediat dată afară de la Combinatul Minier Anina, în continuare interogatorii şi rămânând fără un mijloc de subsistenţă.
Peste ani, a cerut să-şi vadă sentinţa pentru trecerea frauduloasă a frontierei, la Judecătoria Oraviţa, iar de acolo i s-a spus că poate se află la arhivele din Reşiţa. Nu a reuşit să o vadă. „Noi, românii, ne-am umilit unii pe alţii şi bătut în închisorile comuniste sau la frontierele comuniste...nu au venit nici ruşii, nici turcii sau alte popoare să ne bată, să ne tortureze, să ne fabrice dosare de infractori, legionari etc. Slugoii ordinari ceauşişti trăiesc bine merci printre noi,cu pensii uriaşe!”, spune, cu amărăciune în glas, unul dintre miile de oameni care au îndrăznit.
Chiar dacă la câteva luni de la fuga sa în România avea loc Revoluţia din decembrie, Laurian Lodoabă nu regretă gestul său riscant de a trece Dunărea la sârbi. Oricum nu avea de unde să ştie ce urmează, şi oricum era forma sa de protest faţă de tot ceea ce se petrecea în ţară. S-a repatriat oficial la 15 august 1991, în baza Decretului-lege nr.7, din 31.dec.1989.
Aprobarea repatrierii. Foto: arhiva personală Laurian Lodoabă
Laurian Lodoabă este şi poet. Dar chiar şi poetului i-a fost greu să poate povara acestei istorii şi să se deschidă, pentru a o putea aşterne pe hârtie. În cele din urmă, condeiul a învins, iar povestea lui Laurian Lodoabă este închisă în coperţile unei cărţi intitulate „Trei frontiere”, apărută la editura Anthropos (Timişoara), în colecţia Limes, în anul 2007.
Povestea fugii, în cele două volume, în română şi germană. Foto: Laurian Lodoabă
Ulterior, a lansat şi o variantă în limba germană, „Uber drei Grenzen”, la editura Pollischansky din Viena, în anul 2012, în traducerea prof. univ. dr. Hans Dama, fost şef al catedrei de romanistică al Universităţii din Viena.
Cititorilor care doresc să ne contacteze şi să ne ofere informaţii referitoare la tema frontieriştilor le stau la dispoziţie adresele de email: marina.constantinoiu@gmail.com și istvan.deak2014@gmail.com
