Anul în care Covid a înnebunit lumea - cum ar fi trebuit să răspundem în 2020?

După doi ani de închideri, școală acasă și cumpărături în panică, un epidemiolog englez explică pentru The Telegraph cum ar fi trebuit să facem în 2020.

Profesorul Mark Woolhouse, membru al grupului de modelizare Sage SPI-M care a sfătuit guvernul britanic în pandemie, subliniază în cartea sa The Year the World Went Mad, nouă lucruri pe care ar fi trebuit sa le facem în 2020:

1. Trebuia să acţionăm mult mai devreme decât în ​​martie; intervenția precoce poate fi o intervenție mai puțin drastică.
2. Controalele la frontieră și interdicțiile de călătorie internaționale ar fi trebuit să fie inițiate în februarie pentru a întârzia epidemia, câștigând timp pentru pregătirea serviciilor de sănătate și pentru a construi capacitatea de testare. Controalele au fost în mare parte ineficiente după aceea.
3. Ar fi trebuit făcut mult mai mult, mai rapid, pentru a-i proteja pe cei mai vulnerabili (în special pe cei în vârstă și pe cei sfătuiți să se ferească) prin testarea de rutină a contactelor apropiate și ajutând aceste contacte să se protejeze.
4. Fără închideri complete – beneficiile pentru sănătatea publică au fost supraestimate și au existat modalități mult mai puțin dăunătoare de a salva vieți. Ar fi trebuit să recunoaștem imediat că izolarea totală nu a fost cea mai bună modalitate de a salva vieți și să considerăm intrarea în izolare ca un eșec al politicii de sănătate publică.
5. Închiderile școlilor și interzicerea activităților în aer liber nu au fost necesare și ar fi trebuit să fie abandonate rapid sau să nu fie implementate deloc.
6. Alte măsuri de distanțare socială ar fi trebuit să fie relaxate mai repede și înlocuite cu protocoale sigure împotriva Covid-19 [cum ar fi acoperirea feței, ventilația, distanțarea fizică și autoizolarea atunci când se justifică], acceptând totodată că unele măsuri ar trebui menținute cel puțin până la lansarea vaccinurilor.
7. Ar fi trebuit făcut mai mult pentru a-i sprijini pe cei cărora li s-a cerut să se autoizoleze.
8. Am fost mult prea lenți să acceptăm că nu se va termina niciodată în câteva săptămâni dar că vom trăi cu virusul în viitorul apropiat – așa că răspunsul nostru trebuia să fie proporțional și durabil.
9. Desi nu au fost total ignorate ramificațiile mai largi pentru sănătatea mintală, educație, economie și bunăstarea societății – zarurile au fost întotdeauna aruncate în favoarea suprimării noului coronavirus cu – aproape la propriu – cu orice preț.

Oamenii de știință și politicienii britanici au fost pregătiți să răspundă dezastruos la Covid-19 încă cu mult înainte ca virusul să isi faca aparitia, susține el în cartea sa – și acest lucru tocmai din cauza experienței lor cu boli cunoscute anterior.

Prima dintre acestea a fost gripa, pe care s-a bazat pregătirea noastră pentru pandemie. De aceea, modelele Covid au inclus închiderea școlilor, care sunt factori cheie de transmitere a gripei, dar nu și a caselor de bătrâni – cu consecințe catastrofale.

A doua diversiune a fost un focar specific de gripă – epidemia de gripă porcină din 2009-2010, uitată în mare măsură pentru că a ucis mai puțin de 500 de oameni. Moștenirea dăunătoare a gripei porcine a fost timiditatea, „Practic, a existat o alarmă falsă”, spune Woolhouse, oamenii de stiinta temându-se sa nu strige din nou "lupul" fara rost. Intervențiile timpurii drastice care ar fi putut face diferența, cum ar fi închiderea granițelor, au devenit de neconceput, împingând apoi politica către cea mai draconică și, în viziunea lui Woolhouse, cea mai greșită, intervenție dintre toate: izolarea totală.

Izolarea totală, spune Woolhouse, a apărut din ideea că Covid ar putea fi eradicat. Iar ideea că Covid ar putea fi eradicat a apărut dintr-o a treia întâlnire înșelătoare cu boala – acel alt coronavirus, SarsCov1, care în 2002 a fost încercuit și în cele din urmă distrus într-unul dintre marile triumfuri ale medicinei moderne.

 Problema este că a existat o diferență critică cu SarsCov1. Acesta a fost transmis aproape exclusiv de către pacienți care erau bolnavi cu simpotome. „Izolarea cazurilor simptomatice a oprit cea mai mare parte a răspândirii”, spune Woolhouse. Dar Covid se răspândește și asimptomatic, făcând efectiv imposibilă eradicarea. Cu toate acestea a-i convinge pe cei de la putere să renunțe la visul de a ucide Covid s-a dovedit imposibil.

„Știam din februarie [2020] că izolarea nu va rezolva problema. Pur și simplu doar ar întârzia-o”, spune Woolhouse. Și totuși, în guvern, „nu a fost acordată atenție acestui dezavantaj destul de evident al strategiei”.

În schimb, închiderile – care „aveau sens doar în contextul eradicării” – au devenit instrumentul ales de guverne pentru a controla Covid. Exemplul a fost dat de China care a instituit măsuri ultra-stricte și a fost lăudată de Organizația Mondială a Sănătății pentru „abordarea îndrăzneață”, lucru de neiertat în opinia lui Woolhouse. 

„OMS”, sugerează el, „a facut cele mai mari greșeli în recomandările din 2020. Răspunsul global timpuriu la pandemie a fost îngrozitor de inadecvat”.

Restul lumii s-a trezit că urmează același șablon chiar dacă nu s-a lucrat pentru a evalua costurile închiderilor. După gripa porcină, cercetătorii au studiat consecințele multor elemente de control al infecțiilor dar nu au avut niciodată în vedere „o instrucțiune pentru majoritatea populației să stea acasă”.

Așadar, în martie 2020, au fost emise în aproape toate țarile cele mai dramatice ordine civile de după război, fără nici o idee care ar putea fi prejudiciile. De ce?

„Nu am un răspuns. A fost o frustrare de la început.” Ceea ce știe el este că, în timp ce se făceau modelizări extrem de detaliate „cu privire la cum ar putea arăta epidemia în sine și daunele pe care noul coronavirus le-ar provoca... pe de cealaltă parte a scalei, nu aveam aproape nimic. Nu a existat niciodată în nicio etapă, nici măcar în anul următor, vreo formă de analiză a prejudiciilor cauzate de închideri. Au fost măcar luate în considerare? Nu am văzut nicio dovadă că ar fi fost și asta este foarte, foarte îngrijorător.”

Woolhouse, din poziția sa din interior, când s-a format politica guvernamentală, a văzut ceva foarte ciudat: boala a fost descrisă ca un ucigaș universal, când a fost clar de la început unii erau mult mai expuși riscului decât alții.

Cei peste 70 de ani aveau un risc de moarte de cel puțin 10.000 de ori mai mare decât cei sub 15 ani. „Acesta este un virus extrem de discriminator”, spune Woolhouse, exasperat și astăzi. „Este anti-vârstnici, sexist, rasist. Și cu siguranță știam [asta] înainte de a intra în izolare.”

Cu toate acestea, guvernul a decis că a spune că jumătate din populație e expusă unui risc extrem de scăzut ar dilua aderarea la regulile dure pe care le impunea și prin urmare a intensificat avertismentele de amenințare. „Suntem cu toții în pericol”, au spus toate guvernele. „Virusul nu discriminează”. 

„Am auzit argumentul [oficial] caricaturat ca: toți au murit, dar cel puțin nimeni nu a fost salvat pe nedrept”, notează Woolhouse. Politica a devenit o formă de comunism epidemiologic, cu egalitate impusă, chiar dacă era egalitatea sărăciei. „BBC News a susținut această percepție greșită raportând în mod regulat tragedii rare care implică persoane cu risc scăzut, ca și cum ele ar fi regula”, notează Woolhouse.

Când, în aprilie 2020, de exemplu, camerele BBC au intrat într-o unitate de terapie intensivă de la University College Hospital din Londra, primul pacient care a dat un interviu a fost Imran Hamid. „Nu am luat asta suficient de în serios”, a spus Imran în timp ce vocea sumbră a reporterului intona: „Imran are doar 37 de ani…”

Strategiile care au contestat această dogmă universalistă subliniind ca trebuie protejați cei vulnerabili au fost respinse. „A devenit o mantră că protejarea celor vulnerabili nu era de fapt etică. Ne-etic! Adică cum naiba ne-am trezit spunând asta?”

Cu toate acestea populatia, în opinia lui Woolhouse, s-a dovedit a fi destul de capabilă să înțeleagă corect situația.Aceasta capacitate a publicului de a citi singuri situația s-a remarcat la Crăciunul trecut, spune el, când „schimbările de comportament au fost mult mai mari decât se anticipase...  De aceea există o indignare atât de mare la știrile despre petrecerile primului ministru, crede el. 

Pentru el, astfel de încălcări ca ale petrecerilor din guvern nu sunt cel mai grav eșec oficial. Mai rău este modul în care Guvernul a pierdut din vedere „prioritățile obișnuite de sănătate publică, salvarea de vieți și prevenirea bolilor”, și, în schimb, s-a fixat pe repere, precum numărul „R”, mai degrabă decât să identifice cine era cel mai în pericol. 

„Am ajuns în această narațiune că a existat o alegere între două strategii”, spune el – izolare totală sau lăsați virusul să circule liber. „Dar această polarizare a dezbaterii a fost extrem de inutilă, cu atât mai mult în rândul oamenilor de știință. Ar trebui să fim cu toții împotriva închiderilor și cu toții ar trebui să fim împotriva Covid-ului.”

A existat, spune el, întotdeauna o cale de mijloc, combinând intervenții sociale precum măștile și distanțarea cu lanțuri de contacte de încredere în jurul celor vulnerabili, protejându-i fără a-i izola. Tragedia a fost că acest teren „nu a fost ocupat pe tot parcursul anului 2020. Și asta a fost o mare greșeală”.

Rezultatul a fost cel mai rău dintre toate – o reacție care a eșuat suficient pentru a-i proteja pe cei care erau în pericol, în timp ce impunea închideri extrem de dăunătoare celor care nu erau.

Este, desigur, ușor să spui toate acestea retrospectiv. Woolhouse se apără de această acuzație arătând „teancul de e-mailuri, documente, rapoarte” trimise. Dar nu era el o parte din mașină care făcea toate aceste erori? Ba da, „un moment sumbru… dar trebuia luată o decizie și nu era altă opțiune pe masă”, spune el. Totuși, el susține că izolarea fost menținută prea mult timp și că ar fi putut fi prevenită acționând mai devreme.

Totuși, el admite, de asemenea, că nu a avut curajul să ceară închiderea frontierei într-un stadiu foarte incipient, să zicem în ianuarie 2020 – chiar dacă pe 24 ianuarie 2020, vorbind cu soția sa despre amploarea crizei pe care o prevedea, „m-am întrerupt în la mijlocul propoziției, mi-am pus brațele în jurul ei și am izbucnit în lacrimi.”

În nesfârșitul evoluțiilor Covid cartea lui Woolhouse arată cât de mult am uitat deja, sau poate nu am știut niciodată, despre cum s-au desfășurat evenimentele. Totuși el nu spune că nu există vinovați. OMS, profesorii Chris Whitty și Patrick Vallance, Guvernul, toți își au partea de vină. 

Există un moment înfricoșător descris în cartea sa când, încercând să tempereze proiecțiile oficiale terifiante (și false dupa cum s-au dovedit) înainte de a doua izolare, Woolhouse primește o „invitație” anonimă de a-și „corecta” comentariile. 

Dar el nu se scuză în totalitate, pentru că a făcut parte din sistem, chiar dacă acesta a fost unul pe care l-a criticat adesea. Și, în cele din urmă, spune el, eșecul Covid al Marii Britanii a fost „un eșec de sistem... de a nu primi alte idei, de a nu fi suficient de autocritic, de gândire de grup. Modul în care știința, consilierii științifici, oficialii și guvernul interacționează într-o astfel de situație este de vină. Ne-am panicat”. 

Dar după cum recunoaște el întrebarea care contează cel mai mult acum este: „Cum să nu facem asta în viitor?”

Cartea The Year the World Went Mad: A Scientific Memoir, de Mark Woolhouse (Sandstone Press, 16,99 GBP), apare joi în Marea Britanie.

Sursa: The Telegraph