Pentru cercetătorul Selmin Seda Coskun și directorul de cercetare la Institutul Thomas More Jean-Sylvestre Mongrenier, mulți observatori occidentali au subestimat dinamica formidabilă a „islamo-naționalismului” și eficacitatea sa politică, scrie Le Figaro.
Cu 49,4% din voturi în primul tur al alegerilor prezidențiale din Turcia din 14 mai, Recep Tayyip Erdogan s-a aflat în fața victoriei. Rivalul său Kemal Kılıçdaroglu este sub 45%. La alegerile legislative, Alianța Populară unită în jurul Președintelui Turciei și AKP a obținut 49% din voturi, ceea ce i-a oferit 321 din cele 600 de locuri în Marea Adunare. Coaliția de opoziție a câștigat doar 35% din voturi, adică 213 locuri. Pe lângă opoziția turcă, proiecțiile și prognozele multor experți au fost la pamânt.
Rezultatele primului tur al alegerilor prezidențiale din Turcia, din 14 mai 2023, au facut titlurile, cel puțin în redacțiile occidentale. Kemal Kılıçdaroglu, liderul CHP și candidat al opoziției unite (Tabela celor șase), se află la patru puncte în spatele lui Recep Tayyip Erdogan, care are un avans de două milioane de voturi. Considerat învins în sondaje, Erdogan a fost aproape de a fi reales în primul tur (circa 275.000 de voturi i-au lipsit). Mai mult, el are o mare majoritate în Parlament, progresul aliaților săi naționaliști (MHP) și islamiști (YRP) compensând declinul partidului prezidențial (AKP). Deci, de ce o asemenea discrepanță între așteptările și previziunile observatorilor occidentali, pe de o parte, și realitatea politică, pe de altă parte?
Mintea umană este înclinată spontan să-și proiecteze categoriile asupra realității exterioare: noi nu vedem lumea așa cum este, ci așa cum suntem. Această părtinire cognitivă este întărită de faptul că, de foarte multe ori, jurnaliştii, experţii şi cadrele universitare care se prezintă ca specialişti într-o ţară străină sunt în principal în contact doar cu semenii lor de la faţa locului, care au mai mult sau mai puţin aceleaşi discursuri şi imagini ale lumii. În acest caz, „progresiștii” turci își vor fi contaminat omologii occidentali, care s-au grăbit să anunțe probabila victorie a opoziției față de Erdogan, atât în alegerile prezidențiale, cât și în cele legislative.
Fără îndoială, stăpânirea Statului-AKP asupra mass-media, a resurselor administrative și a fondurilor publice a contribuit la rezultatul acestui prim tur al alegerilor prezidențiale și asupra celor legislative, spun Selmin Seda Coskun și Jean-Sylvestre Mongrenier
Lipsa de forță și carisma lui Kılıçdaroglu, improbabil lider politic al unei opoziții pestrițe, în ciuda a tot ceea ce s-a adunat în Tabelul celor șase, a fost prezentată ca un fel de antidot la vitalitatea (în scădere) și demagogia lui Erdogan, care se pricepe să dezlănțuie mulțimile și caree insultă adversarii săi politici, considerați dușmani. Remarcile slabe ale lui Kılıçdaroglu despre inflație și dificultățile vieții de zi cu zi, rostite din bucătăria lui, trebuiau să scoată în evidență megalomania „rais-ului ” (Erdogan) și viciile unei hiper-crații centrate pe persoana președintelui turc. În final, „profesiunea de credință” alevită a candidatului la succesiune – o declarație care oscila între „de ce nu?” și „so what?”– ar fi trebuit să rupă un „tabu” (laitmotivul postmoderniștilor ).
Pe scurt, Kılıçdaroglu „a bifat toate căsuțele”, așa cum ne place să spunem pe platourile tv. În fine, criza economică, hiperinflația, devalorizarea monetară și consecințele umane și materiale ale cutremurelor din 6 februarie ar face diferența: «It's the economy, stupid !». La finalul primului tur al alegerilor prezidențiale, așteptările și raționalizarea lor (discursul expertizei) se dovedesc zadarnice. Chiar obosit și epuizat de putere, Erdogan își va fi depășit rivalul care pare a fi un tehnocrat fără o viziune puternică și structurată. Învinsă la alegerile legislative, opoziția se află într-o situație de tip „șoc și uimire” (CHP a pierdut chiar locuri, în beneficiul aliaților săi). Pe scurt, „Gandhiul turc” se dovedește a fi un fachir gol. Nu va fi fost nicio surpriză divină și este greu să-l vezi pe Kılıçdaroglu captând voturile celui de-al treilea candidat, un naționalist care a câștigat 5% din voturi.
Fără îndoială, stăpânirea Statului-AKP asupra mass-media, resursele administrative și fondurile publice va fi contribuit asupra rezultatului acestui prim tur al alegerilor prezidențiale și asupra alegerilor legislative (acestea se joacă într-un singur tur). Cu alte cuvinte, competiția electorală nu a fost corectă și echitabilă. Mai mult, era greu de imaginat un Erdogan ridicându-se de la masă și plecând, fără tam-tam, după ipotetica victorie a opoziției. Acest lucru nu este însă suficient pentru a explica inversarea rezultatelor, având în vedere așteptările diverșilor specialiști în politica turcă.
Profilul „modest” al lui Kılıçdaroglu (modestia nu este umilință) este văzut ca un semn al incapacității de a conduce și de a guverna: majoritatea turcilor își doresc un „sultan”. Selmin Seda Coskun și Jean-Sylvestre Mongrenier
Se dovedește că Erdogan a pătruns în „codul mental”, o combinație psihologică care exprimă moravurile și mentalitățile celui mai mare număr, determinând identitatea majorității sociologice. Aceasta se vede și se definește ca turcă, în sensul etnic al termenului, și sunnită. Aceștia sunt cei doi piloni ai unui puternic naționalism turc înrădăcinat în mintea oamenilor, nu fără artificii și rescrierea istoriei cu privire la îndelungatul trecut anatolian, dar este legea genului. Această sinteză islamo-naționalistă întruchipată de Erdogan, care face ecoul „sintezei turco-islamice” a armatei turce, în anii 1980, s-a dovedit eficient. Mai mult, kemalismul era deja o sinteză. Provocarea a fost atunci să turcizeze și să naționalizeze islamul sunnit; mult invocatul „laicism turcesc” nu era o separare între politică și religie. Pe scurt, Palatul domina Moscheea. Sub Erdogan, relația este inversată, dar termenii rămân aceleași. În acest sens, președintele turc poate fi văzut drept dubla inversă a lui Kemal Atatürk.
După această etapă, Kılıçdaroglu este perceput ca reprezentantul unei secte heterodoxe, alevismul, considerat eretic de mulți sunniți. Cunoștințele sale cu kurzii și sprijinul chiar discret pe care i l-au oferit principalii reprezentanți ai acestora din urmă sunt suficiente, în ochii multor turci sunniți, pentru a-l face un potențial trădător. Există încă mulți kurzi care pot vota pentru Erdogan și AKP, chiar și în zonele afectate de cutremur, victime ale incompetenței autorităților (legături incestuoase între Stat-AKP și industria construcțiilor, corupție și nerespectarea standardelor antiseismice). Cel puțin, profilul „modest” al lui Kılıçdaroglu (modestia nu este smerenie) este văzut ca semnul unei incapacități de a conduce și de a guverna: turcii în cea mai mare parte își doresc un „sultan”, termen care se traduce prin „ suveran” sau „putere”, nu un funcționar public pensionar care își curăță ceapa în fața camerelor.
În concluzie, mulți observatori occidentali vor fi subestimat dinamica formidabilă a „islamo-naționalismului” și eficacitatea sa politică. Asemenea oamenilor „perfecți”, convinși de superioritatea inerentă a postmodernității, nu pot decât să deplore și să condamne ceea ce nu înțeleg și, mai ales, nu caută să înțeleagă. Rațiunea politică s-ar confrunta cu un fenomen pur irațional.
Efectul respingător al așa-ziselor întrebări „societale” asupra multor turci, conștienți de situația socio-culturală din Europa de Vest (gândiți-vă la dimensiunea diasporei turcești, care votează masiv pentru Erdogan), este măturat de un revers de mână: Turcia s-ar afla în strânsoarea unei „panici morale”, o angoasă colectivă fără cauză obiectivă, care ar lovi cu uimire electoratul turc. Cu alte cuvinte, voința de a-și păstra obiceiurile și tradițiile este asemănată cu un fel de nebunie (adversarul politic și ideologic este psihiatrizat). Fără îndoială că societățile occidentale, după ce au stârnit mult timp invidie și resentimente (cele două merg mână în mână), provoacă acum repulsie, nu numai în Turcia, ci și în mari părți ale lumii.
Pentru a înțelege rezultatele alegerilor, este necesar să privim pământul, cerul și oamenii cu ochii turcilor, să suspendăm judecățile de valoare pentru a intra în moravurile, mentalitățile și reprezentările lor, spun Selmin Seda Coskun și Jean-Sylvestre Mongrenier
Aceste sentimente negative au efecte geopolitice de care trebuie luate în considerare. Amândoi vorbesc dezinvolt despre „de-occidentalizarea lumii”, care în ochii lor mărturisește deschiderea lor la minte. Cu toate acestea, nicio reflecție asupra a ceea ce poate conține acest clișeu și ce implică acesta în relațiile de putere. Fără îndoială, ei cred că pot scăpa condamnând rasismul, colonialismul și generațiile care i-au precedat. Ceea ce, în cele din urmă, ar dovedi superioritatea lor morală. Ne gândim la paginile lui Finkielkraut despre „ingratitudinea” „modernilor” (postmoderni, în acest caz).
Ne vom aminti, de asemenea, că studiul și știința, în sensul general al termenului, necesită asceză intelectuală și o ruptură cu conștiința imediată, ceea ce predomină în parte a ceea ce se numește „clasa media”. Elenistul Jean-Pierre Vernant a spus odată că este necesar să „privim Luna cu ochii grecilor” . Rezumată într-o singură propoziție, lecția este valabilă pentru alte vremuri și țări: pentru a înțelege rezultatele alegerilor, trebuie să privești pământul, cerul și oamenii cu ochii turcilor, să suspende judecățile de valoare pentru a intra în moravurile lor. , mentalități și reprezentări.
De fapt, nu există gândire strategică și geopolitică fără empatie. Ar trebui să știm asta de când Herodot, părintele istoriei și geografiei, etnograf înainte de vremea lui, pasionat de digresiuni asupra alterității. Dincolo de oscilațiile statului turc la nivel internațional, în relațiile sale cu aliații săi NATO ca și cu Rusia sau China, va trebui să ne întrebăm despre implicațiile geopolitice profunde ale menținerii la putere a lui Erdogan și a coaliției AKP-MHP, cu sprijinul unui mic partid islamist, fondat de Fatih Erbakan (fiul lui Necmettin Erbakan, un veteran al islamului politic, care a murit în 2011).
Într-adevăr, întrebarea depășește idiosincrazia președintelui turc, izbucnirile sale și oportunismul său. Mult mai mult decât un „stat swing geopolitic”, Turcia este în sine un „sistem Est-Vest”. Profund instabil, este probabil să se răstoarne într-o parte sau alta. O singură certitudine: creșterea tensiunilor în mijlocul Europei, în Eurasia și în lume va face din ce în ce mai dificilă actul de echilibru la care se pretează Erdogan. Jocul dublu își va atinge în cele din urmă limitele.
Totul este posibil, nimic nu este inevitabil, spun ei. Prin urmare, este important să ne pregătim pentru lumea care va veni, să ne gândim la ce este mai rău și să avem alte opțiuni strategice.
