Mereu am simțit în adâncul sufletului meu că rugăciunea Împărate ceresc poartă cu sine tot zbuciumul iubirii noastre față de cei plecați. Căci atunci când spunem „Care pretutindenea ești...” mereu ne fuge gândul la ai noștri. Fie că sunt pe pământ, fie în cer. Pentru că Biserica Ortodoxă Română are două diaspore: una dincolo de fruntariile țării și una dincolo de fruntariile cerului ce ne acoperă. Iar diaspora aceasta de pe pământ - oamenii ei minunați și curajoși - atunci când pleacă de acasă dintâi își ia cu sine morții. Cine a slujit la Altar în comunitățile românești ortodoxe - mi-au confirmat și preoții altor confesiuni - poartă mai întâi grijă de cei plecați la cer și de cei bolnavi. Nu formal. Ci cu o grijă care ascunde toată tandrețea dorului de acasă. Un amestec de timiditate și oarecare incisivitate naivă pentru a nu fi uitați cei care au contat la devenirea lor. Asta poartă cu sine românii din diaspora din latura de departe a țării. Mă impresionează mereu. Amintirea mea dintâi, cu mica, foarte mica familie a ortodocșilor români din Padova, de pe via de Savonarola, îndată după începutul anului 1996, mi-a marcat fundamental dorul de ai noștri. Între timp am trecut prin sute de parohii, prin comunități academice și școlare ori de misiune - și nu doar ortodoxe - și am constatat cât de mult înseamnă Dumnezeu în viețile lor. Refuză să-L contrapună vreunei conjuncturi religioase - să fie lăudați, de exemplu, că sunt creștini în opoziție cu musulmanii ori alții - și vor să se știe că sunt creștini pentru Hristos, nu pentru vreun alt interes. Biserica este pentru ei Consulatul ceresc al României și numai cine n-a gustat din pita amară a străinătății asumate pentru mai bine nu știe ce înseamnă să auzi românește fluent și frumos după o săptămână de șantier, de curățenie ori oropsită muncă în câmp. Își iubesc preoții când se arată preoți din toată ființa lor. Pe arhierei îi simt ca pe fiii și părinții lor deopotrivă. Dincolo de Ocean, comunitățile Ortodoxiei românești umplu de sens viețile fără sărbători ale multor exilați în propriul vis. Sunt toți legați de visurile lor personale, dar și de efortul de a-și dovedi profilul comunitar. I-am văzut cum sprijină bolnavii și comunitățile bolnave, cum trăiesc în țările de adopție ca niște cetățeni responsabili, dar și cu infinita grijă de acasă. Dacă numesc casă locul unde locuiesc, numesc acasă locul unde fug noaptea în somn, pe tăpșanele de flori ale copilăriei, prin livezile cu otavă înflorite în cântecul sturzilor și rodite în mere fără răgaz în coacere. Le este dor, dar nu fac din asta un merit. E smerirea sufletului lor. Este firul lor de oțel incandescent prin care își traforează bătăturile din inimă să nu doară.
În orice loc am călcat în spațiul diasporei românești din lume am fost în taina Ortodoxiei. Parcă mai atenți ca acasă. Pentru că știu că ochii străinilor-frați sunt pe profilul lor creștin. Și nu se lasă. Și-i vezi de la distanță de o bătaie de inimă că sunt acolo nu pentru a învârti lumea pe degete, ci pentru a-și clădi un mai bine, mai luminos, mai cuminte. România de pretutindeni este România duhului care învie și face viu spiritul casei care se vrea acasă. Știu să te plimbe prin locuri atât de frumoase de le confunzi cu frumusețea țării de acasă. Și știu să îți arate muzee și școli de care sunt mândri. La unele visează pentru copiii lor. Îi iubești din prima clipă pentru că își scutură fasoanele și îți spun mereu ce este pe sufletul lor. Și văd în Biserică locul alinării și creșterii sufletești. Și cresc cum pot ei în rugăciune, răbdare și har. O incredibilă viață liturgică animă un continent întreg: diaspora ortodoxă română. Cu vârfuri și văi de durere, cu nădejdi și diforme deșerturi de sens, cu lunci de negrăită tandrețe și cu poieni înflorite în amintiri. Diaspora este România.
Ceea ce m-a frapat de la început a fost modul în care românii au un singur cer. Chiar când nu au o singură graniță încăpătoare. Trebuie să vedeți ziua lui Eminescu în Italia. Cum se unesc în rugăciune pentru poet românii. O singură limbă, o singură rugăciune și o singură respirație liturgică. De aceea mereu parohiile din diasporă îmi par a fi mereu România mare. Adevărată. Vie. Un tânăr mi-a spus acum câțiva ani că el a trebuit să plece de acasă ca să vină acasă. Și nu este singurul care spune aceasta. Sărut mâna părinților care-i păstoresc! Eroii de nădejde ai unui basm ce vindecă deseori coșmarul plecării de acasă.
Preluare ziarullumina.ro
