Războiul de lângă noi

05 Mar 2022 | scris de Marian Nazat
Războiul de lângă noi

„Rușii au pornit  spre Kiev  cu tancurile !” mă trezește la realitate un prieten. Și aș fi pariat că Vladimir Vladimirovici, țarul de la Kremlin, nu va cădea într-o asemenea capcană, pecetluindu-și ireversibil destinul de asasin. Deschid televizorul, curios să deslușesc în timp real ce se petrece la est de România. „Sute de morți în Ucraina”, citesc pe un ecran, deși se scurseseră câteva ore de la declanșarea operațiunii. Imagini înecate în fum și chipuri înspăimântate de refugiați. Comentariile, fără nicio excepție, sunt anti-moscovite, de parcă ar fi redactate în studiourile din Washington. Brusc,  am senzația că retrăiesc momentele  din decembrie 1989, de la așa-zisa revoluție. Scenariul e copiat la indigo, o manipulare ordinară, toți îl înjură și-l trimit în Iad pe invadator, ca pe Ceaușescu odinioară. Mi-aș fi dorit să cunosc și punctul de vedere al celeilalte părți pravoslavnice, nu de alta, dar îndoiala a fost și continuă să fie principalul meu instrument de lucru. Căci „totul în viață e să te  lămurești.”[1] Închid scârbit cutia de diversiune, îmi ajunge ! M-am lăsat prostit o dată, în urmă cu trei decenii, e rândul altor generații să înghită toptanul de minciuni. Păcat de viețile acelea nevinovate stinse violent și prematur, de sutele de mii de sărmani goniți din rosturile normale... Cum de nu învățăm nimic din pildele trecutului, din tragedia milioanelor de morți jertfiți inutil la ordinul psihopaților, în numele unor valori care au dispărut azi ? Mi-e milă de condiția  umană...

          Ca să mă scutur  nițel de apocalipsa răsăriteană, fug la Islaz, departe de lumea dezlănțuită. Caut să-mi bandajez sufletul rănit de patimile de-o cruzime neregăsite altundeva ale mujicilor și colind pe liniile satului încremenit în  rânduielile vechi. Dintr-un obor în ruină se ivește la poartă o bătrânică gârbovită călcând anevoie. Mă cercetează atent după ce  o salut și mă oprește să-și verse focul ce o arde pe dinlăuntru.  O ascult cu smerenie... „De, mă, maică, fărâmară combinatul și toate fabricile de la oraș, unde să se mai ducă și copiii ăștia să muncească, unde ? Și acum și războiul ăsta... Doamne, ce s-o alege de viața lor? Că numai nenorociri picară pe capul lor  ! Știi, eram de-o șchioapă  când tăticu' a plecat pe front, of, ce mai plângeam. La un moment  dat, mama a primit un plic și s-a pus pe jelit. Aflase că a rămas văduvă... După câteva luni,  în zori, ne-am pomenit cu el în bătătură. Am crezut că visăm. Reușise, cu încă doi oameni din Islaz, să fugă din Odessa, din prizonierat, și până acasă au mers doar pe jos și au băut apă din urme de potcoavă de bou. Eu am apucat războiul mondial și d-aia nu mai sunt în stare să închid ochii de când blestematul ăla de Putin a dat buzna în Ucraina. Bieții copii, că tare îi încearcă soarta !” Își șterge cu dosul palmelor  lacrimile  ce i se preling din ochii osteniți de vârstă și de amintiri nevindecate. Aș strânge-o în brațe și i-aș mângâia chipul iconic, însă nu îndrăznesc, așa că îmi văd de drum,  și mă rog la Cel de Sus să sfârșească măcelul,  ce s-o mai bălmăjim, ruso-rus !

          În jur e o liniște apăsătoare și noaptea coboară asurzitor,  grăbit să ne înghită lacom... „Fiecare metru de întuneric din fața noastră era o nouă  promisiune de a crăpa și de a termina, dar în ce fel ? Nu era nimic neprevăzut în această poveste, decât uniforma executantului. Va fi unul de-ai noștri? Sau unul din fața noastră?”[2]

           Deja, la doi pași de noi, se aud exploziile proiectilelor și vuietul dement al plumbilor vânători de oameni...

 

          5 martie 2022

 

 

 

 

 

 

[1] Louis-Ferdinand Céline, Călătorie  la capătul nopții

[2] Louis-Ferdinand Céline, Călătorie  la capătul nopții

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră