Ne știm parcă dintotdeauna. L-am simțit mai tulburat ca niciodată când mi-a zis că vrea să ne întâlnim, vocea lui îl trăda. Peste o oră, stăteam deja față în față la o terasă ferită de zgomotul agasant al urbei. L-am cercetat atent, abia își ascundea tensiunea interioară. Oare ce i s-o fi întâmplat de este într-atât de zbuciumat? m-am întrebat îngrijorat. L-am lăsat pe el să aleagă momentul confesiunii, m-am ferit să-l zoresc cumva. Și, deodată, l-am auzit precipitându-se.
-Ții minte că acum șase ani, când s-a născut nepotul meu, mamă-sa a mers la o astroloagă necunoscută, care i-a spus că pruncuțul a fost, în viața anterioară, tatăl tatălui mamei sale, adică a mea, și că a venit să repare rana aceea dureroasă!
- Ei și, tu chiar crezi în prostiile astea? l-am luat în bășcălie.
- Stai, nu te grăbi, că nu-i totul! Zilele trecute, ședeam cu el la masă și cu bunica lui. Era dimineață și ne pregăteam să plecăm undeva. Pișpirelul s-a uitat fix la mine, într-un fel aparte, și mi-a aruncat niște vorbe paralizante: „Bunicu', eu te cunosc de când erai tu mic, eu eram adult !” „Ha, ha, și cine erai tu de mă cunoșteai?” l-am iscodit în glumă. „Eu eram tatăl tău”, mi-a răspuns candid, lovindu-mă în moalele inimii.
- Hai, că nu cred așa ceva, e prea de tot!
- Sun-o pe nevastă-mea , ca să te convingi că nu mint!
- Nu, nu, n-ai de ce să mă minți.
- Ei bine, din clipa aia mi-a cam fugit somnul și întregul meu concept despre lume și viață se clatină. Am întors-o pe toate fețele și n-am cum să trec peste vorbele astroloagei, îmi este imposibil? Ție ți-am povestit cu de-amănuntul că tata m-a părăsit dintru început și a refuzat să mă vadă, ignorându-mă de parcă nici n-aș fi existat. L-am descoperit târziu și degeaba, motiv să-i mulțumesc destinului că n-am crescut în preajma-i nocivă. Mă gândesc că, în ceasul din urmă, o fi regretat orișicât și s-o fi hotărât să-și spele păcatele, că s-a prăpădit de vreo două decenii, nefericitul! Culmea, nepotul e „Capricorn”, ca și el, fiind născut în luna în care străbunicul lui s-a stins, cu o zi în plus ! Zău că mă sperie șirul de coincidențe, nu-i glumă! Iar tu ai observat intensitatea relației noastre, una fără seamăn ! Chiar să fie el întruparea tatălui meu dezertor, decis să-mi intre în grații și implorându-mă astfel să-l iert?
Am tăcut minute bune, încurcat definitiv de istorioara tocmai ascultată. Să trăim, totuși, mai multe vieți? Să fie oare adevărată transmigrația sufletelor noastre, care ar parcurge, postmortem, un lung șir de reîncarnări succesive în vederea purificării, cum perorează adepții metempsihozei? Ori e numai o psihoză căreia i-au căzut pradă bieții pământeni, înspăimântați de ideea unui sfârșit ireversibil? Habar n-am, șovăiesc pe un liman ce se îngustează continuu…
