Drumul de la Cireșu la Rucăr, tăind spre nord meleagul argeșean, este de-o sălbatică splendoare. Șoseaua șerpuiește printre dealuri domoale, parcă neumblate de om, cu poienițe colorate în galbenul proaspăt al păpădiilor în floare. O armonie de culori ca nicăieri altundeva, pe o frescă verde, cum numai primăvara se încumetă să deseneze în luna mai. Ici-colo, câte o turmă de mioare animă tabloul încremenit în timpurile ancestrale.
Traversăm Dobreștiul, unde dau cu ochii de statuia lui Ion Mihalache, fiul acestor ținuturi. Ei bine, întemeietorul Partidului Țărănesc s-a născut la Topoloveni, pentru ca apoi, în 1919, să participe la formarea Guvernului Vaida-Voievod. Câțiva ani mai târziu, în 1926, formațiunea sa a fuzionat cu Partidul Național Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu, rezultând Partidul Național Țărănesc, avându-l ca lider pe ultimul, iar vicepreședinte pe învățătorul localnic. Din nefericire, după „Înscenarea de la Tămădău”, politicianul țărănist a fost arestat, fiind condamnat la 12 noiembrie 1947 la temniță grea, în închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde a și decedat la 5 februarie 1963. D' ale istoriei noastre smintite și plină de crime judiciare în numele legii...
Podu Dâmboviței se zărește de pe Dealul Sasului ca și altădată. Liliacul este încă în floare, ca și salcâmul, ca și socul, ca și... magnolia ! Merii și gutuii le țin isonul, că doar ne aflăm în luna Florarului! Calc iarăși pământul acesta ce mi-a hrănit cândva, în anii studenției, visurile devenirii, dimpreună cu Sorin și Radu, colegii mei de cameră.
O luăm pe jos prin sat. Intrăm în biserică, să admirăm icoanele lui Gheorghe Tăttărescu, însărcinat în 1860 să realizeze un Album național cu priveliștile și monumentele istorice din țară. În acest demers, artistul cu studii la Academia din San Luca din Roma a zăbovit aici, afirmându-se și ca peisagist, nu numai ca autor de fresce religioase, pânza Peștera Dâmbovicioara purtându-i semnătura.
Un bătrân și-a scos scaunul pe marginea șoselei și s-a așezat în dreptul porții. Înconjoară cu privirea zarea. Îi dau binețe. El îmi răspunde în graiul molcom al zonei. „Ce faceți ?” îl provoc la o discuție. Mi se destăinuie pe dată: „Ce să fac, am ieșit să mai văd și eu un om, să mai stau de vorbă cu cineva. Că la noi nu mai sunt nici bătrâni, nici tineri, satul e pustiu !”. Oftează. Îmi iau la revedere și vreau să plec. „Ehe, vă grăbiți... La fel făceam și eu când eram tânăr, mă grăbeam întotdeauna, să nu cumva să întârzii undeva... Mergeți cu Dumnezeu înainte !” Dar de ce oare mă grăbesc, că tinerețea mi s-a dus de mult ?
În față ni se deschide Valea Cheii, pitorească și încă ferită de invaziile turiștilor. Din loc în loc, pensiuni cochete, botezate în limba altor nații, după moda trășuchiată a contemporaneității... Vârful Ghimbav s-a pitit sub un nor albicios și-și așteaptă în singurătate izbăvirea prin lumină. Susurul pârâiașului ne însoțește în preumblarea pe sub pomii înfrunziți de-a valma. Ce prilej ideal să te regăsești pe tine însuți îți oferă asemenea drumeții în natură ! Gândurile ți se ordonează ca niciodată, răspunsurile ți se limpezesc, și orizontul se înseninează brusc ! Cum de ai stat atât în întuneric, în nelimpezime? Fagii dimprejur se foiesc, stârniți de o pală de vânt rece. Cerul se încruntă deodată, așa că ne întoarcem la pensiune. Triluri de ciocârlii și sticleți răsună în codrul tainic, iar o pupăză ne aține calea. Se înserează peste Podu Dâmboviței...
Dimineața izbucnește dinspre Piatra Craiului. Greierii cântă întruna în iarba stropită de picurii nopții. Un cuc se aude în depărtare și ce semn mai potrivit pentru o altă expediție montană? Alegem ca destinație lacul de acumulare de la Pecineagu și, nitam-nisam, îmi amintesc că în apropierea Constanței există localitatea... Pecineaga. Trecem prin Săticu de Jos, apoi prin cel de Sus, și decorul îți taie respirația. Asfaltul se termină și hurducăturile ne zdruncină necontenit, alungându-ne starea de grație contemplativă. Pe o stâncă, o ciută imensă ne cercetează maiestuos și când o fotografiem o rupe la fugă. Un rățoi sălbatic dansează în jurul consoartei penate pe luciul râului frumos curgător. Într-un final, la capătul răbdării, zărim barajul, o capodoperă inginerească. Amenajarea avea rostul de a alimenta cu apă Bucureștiul și, involuntar, mă gândesc că, fără viziunea regimului socialist, România ar fi rămas o biată rânduială feudală...
A început să plouă șoptit, și la întoarcere ascultăm Tulnicul Mariei Tănase, pfu ce versuri !
„Or venit străinii,
Mi-or luat și cânii,
Oile-mi furatu',
Pă min' m-or legatu,
Hăi, hăi !
Trihu-rihu-rihu-ă
Berbecele mare,
Parte-i la frigare,
Parte-i în căldare,
Hăi, hăi !
Trihu-rihu-rihu-ă-ă”.
Ehe, cât de actuale sunt... Da, fiindcă străinii ne-au luat cam tot, nu înainte ca noi, în 1989, să-l împușcăm pe „berbecele mare”, mama ei de ticăloșie românească ! Pe un izlaz, o vacă pășește agale și talanga sună ca un clopot de înmormântare. Ce noapte neagră s-a pogorât !
Alți zori, aceeași tihnă la răscrucea celor patru chei: Dâmbovicioarei, Sălbatice, Văii și Dâmboviței. S-a oprit ploaia și un curcubeu uriaș a încălecat întreaga așezare, ca un pod pe care, din clipă în clipă, se va ivi, sigur, Dumnezeu ! Murmur o rugăciune la despărțirea de baștina lui Sorin, un pic și-a mea, și deja plănuiesc să o îmbrățișez din nou la vară... Laolaltă cu prietenii ce-mi sunt alături dintotdeauna!
