Hamilcar Petrescu, scriitorul „puțin trăsnit”

Motto: „În Turnu Măgurele era un om pe care noi îl consideram puțin trăsnit. Pe Hamilcar Petrescu...”

                           Virgil Măgureanu[1]

Ei bine, tipul „puțin trăsnit” era scriitor. Primul pe care destinul mi l-a scos în cale. I se zicea „Hașul” și se născuse departe tare de Teleorman, în Moldova, la Podul Iloaei, în vara anului 1918, pentru ca după al Doilea Război Mondial să se mute în urbea noastră. În 1944 a absolvit Medicina și în calitatea sa de medic a prins și frontul, ce mai, un început zbuciumat de viață. Cumnat, prin soție, cu Zaharia Stancu și prieten la toartă cu poetul Dimitrie Stelaru, „boemul Gării de Nord”[2] (retras la Turnu Măgurele între 1961 și 1965), Hamilcar Petrescu a debutat publicistic în 1967. Sub semnătura lui au apărut romanele În cumpăna nopții, Cenușă și lăute, O viață..., Lăute de întuneric, Marele învins, Ochii de piatră și Lăute de lumină, unele chiar la Editura Eminescu. A fost medicul șef al vechiului raion și al Sanepid-ului, dar, mai cu seamă, centrul înaintaș al echipei de fotbal Sănătatea până aproape de senectute, purtând tricoul cu numărul 9. Locuia lângă parc, într-o casă cochetă, în stil țărănesc, cu o prispă generoasă și misterioasă, demolată de buldozerele sistematizării comuniste. Ce tragică dezvrăjire a universului mitizat de închipuirile febrile ce nu m-au părăsit vreodată!... Acolo îl zăream deseori și tare mi-aș fi dorit să-i ciocănesc la ușă și să-l întreb de una, de alta... Însă niciodată nu mi-am luat inima în dinți, covârșit de statura aparte a fotbalistului-scriitor. M-am mulțumit să-l măsor de la distanță, cu un soi de uimire și venerație, ca pe orice îmblânzitor de cuvinte. Unde pui că, în oraș, el era singurul cu o asemenea preocupare extravagantă și poate de aceea altora li se părea „puțin trăsnit”. În definitiv, „mulți oameni aud voci și nu e nimeni acolo. Unii sunt numiți nebuni și sunt închiși în camere, în care stau toată ziua și se zgâiesc la pereți. Alții sunt numiți scriitori și fac cam aceleași lucruri”[3] ...

Numai că atunci habar n-aveam de vorbele astea cu tâlc și tot ce mă interesa era să aflu cum se împacă fotbalul cu literatura, ce meșteșug o fi la mijloc... Adesea, mergeam în urma lui și-i cântăream fiecare mișcare, fiecare gest, doar, doar i-oi descoperi secretul... Călca dezinvolt și suplu, conștient că devenise personajul principal al propriei sale opere, se îmbrăca tinerește și privirea îi sticlea sfredelitor. Alteori, îl surprindeam stând ore în șir în curte, singur ori cu Para, femeia din casă cu care își împărțea prematura singurătate de văduv. Oare la ce se gândea? mă întrebam curios. Și cu mintea mea de puștan, așteptam cu încordare ca nu cumva să scap momentul ivirii muzei, fiindcă astfel citisem pe undeva. Cică o muiere frumoasă ca un vis și plină de nuri artistici venea pe neanunțate și-i așeza pe masă alesului ba o poveste, ba o poezie gata pritocite. Iar norocosul o așternea pe hârtie și gata gloria, celebritatea! Ehe, ce-l mai invidiam pe Hamilcar Petrescu, vârful de atac fără de care meciurile echipei Sănătatea nu începeau niciodată și, totodată, eroul micuței așezări provinciale liniștite și cu niscaiva intelectuali de toată isprava. Coincidența le-a potrivit în așa fel încât în anii de liceu am reînființat Sănătatea – cu ajutorul inimosului George Marinescu, Dumnezeu să-l odihnească în pace! - și la absolvire promovam cu surle și trâmbițe în categoria Onoare. La maturitate m-am pomenit scriind și, uneori, când scot capacul stiloului mi-l amintesc pe omul „puțin trăsnit” din orașul meu de suflet. Încă șade pe prispă și scrutează zarea, ce l-o măcina mereu? Și mă iau iarăși la refec - de ce nu i-am bătut niciodată la ușă? Cum a trăit îndestul, până în 2001, am fi avut atâtea să ne spunem și sigur aș fi învățat cogeamitea lucruri de la el...