„O zi strălucitoare își tremura lumina transparentă, toată numai soare și celest azur”[1], chiar dacă gerul mușca vârtos. Zăpada se topise pe nesimțite și un firicel de aer primăvăratic adia stingher peste țara înfrigurată a moroșenilor. E 22 februarie 1996 și nimic nu pare să tulbure curgerea monotonă a timpului. Dimineața s-a scuturat anevoie de pâcla deasă și umedă, lăsată ca o cortină opacă, îndărătul căreia contururile abia se întrezăresc. Ușor-ușor, cerul s-a limpezit și acum, la prânz, în Dealul Crucii, la o azvârlitură de băț de Baia Mare, liniștea îți sparge timpanele. Fagii și ulmii, trunchioși și goi, trosnesc metalic, au amușinat schimbarea anotimpurilor și se foiesc nerăbdători. Un stol de coțofene anxioase cârâie sporadic, de rău-augur. În cariera de piatră „Sfântu' Ioan”, Virgil, Ioan și Aurel trebăluiesc încă din zori, grăbiți să încarce o altă autobasculantă, obligați de neînduplecatul plan. Cei trei se știu de-o veșnicie, așa că sporovăiesc despre una și alta în huruitul harnic al Ifron-ului. Stau aplecați asupra mormanului de piatră concasată și pun la cale să bea împreună o răchie mai târziu, după ce or coborî în oraș. Deocamdată n-au vreme de pierdut, deși, cocoțați acolo sus, la vreo 500 de metri deasupra mării, nimic nu-i zorește. Și nici nu-i pândește vreo primejdie. Din fundul văzduhului, nitam-nisam, se dezlănțui un vuiet asurzitor, din ce în ce mai intens. Cei trei ridicară mecanic capul și priviră speriați zarea învrăjmășită dintr-odată. Apucară să vadă gonind înspre ei, bezmetic și scuipând flăcări pe nările oțelite, un avion, de parcă i-ar fi urmărit. Fiara cu motor (la bordul căreia se găseau opt pasageri, cu personalul navigant cu tot) se prăbuși cu întreaga-i greutate chiar în locul în care bieții sărmani trădați de soarta bună se credeau feriți de orice rele. Fură făcuți harcea-parcea cu pământul și gătejele fumegânde, n-avură răgaz nici măcar să se dezmeticească, moartea îi reteză pe dată taman în... Dealul Crucii, fără ca Sfântul Ioan să-i ocrotească. Un adevărat carnagiu, cu zece morți și un rănit grav, Dumnezeu să-i odihnească ! Apocalipsa picată din înalturi. De aceea, de atunci le zic tuturor să se roage să n-aibă ghinion în viață, iar nu să aibă noroc. Căci nenorocul îți poate schilodi viața și te poate arunca în alt destin - dușmănos, nimicitor. Iar ieșirea din propriul rost anunță drama individului...
Întâmplarea tocmai povestită am aflat-o citind demult procesul-verbal de cercetare la fața locului întocmit de trei magistrați băimăreni. Eu eram procuror la Parchetul General și, întrucât investigasem accidentul aeronautic de la Balotești din 1995, șefii mei m-au rugat să-mi arunc un ochi pe actul cu pricina și astfel l-am cunoscut pe Octavian Cioltea. Mai întâi ca nume pe un înscris oficial, mai apoi ca voce și, într-un târziu, ca ființă în carne și oase. Cred că a fost în vara aceea a tragediei când am poposit în capitala Maramureșului. Venisem să finalizez ancheta unui parlamentar din zonă, în ceea ce a reprezentat prima cauză trimisă instanței de judecată, în perioada postdecembristă, cu un inculpat-demnitar al puterii legiuitoare. „Tavi” m-a așteptat și s-a arătat o gazdă desăvârșită pe durata șederii mele pe plaiurile de-un pitoresc amețitor al Țării de Sus. Mi i-a prezentat și pe coechipierii săi de la „Prietenia”, o trupă de fotbal de veterani cum doar în basme s-a auzit, m-a dus și la „Zâmbra oilor”, și prin satele din apropiere, inclusiv la Izvoarele ori la Moisei, pe unde trecusem cândva, la vârsta celei dintâi adolescențe... Ne-am împrietenit numaidecât, de parcă proveneam amândoi din aceeași albie etnogenetică. Anii s-au risipit pe fugă, goniți de stihnica efemeritate... El s-a pensionat și a îmbrăcat roba de avocat, eu am demisionat din Ministerul Public, însă amiciția noastră nu s-a deteriorat. Dimpotrivă, ne întâlneam și mai des, în cantonamentele fotbalistice sau la meciuri, cu o bucurie mereu proaspătă și neschilodită de ipocriziile prefacerilor sociale și politice belalii. Omul acesta, altruist și sensibil, cu care vorbeam numai de trei-patru ori pe an, mi se cuibărise în suflet cu un firesc, cu o căldură greu de descris. Prin el descopeream o lume ce nu-mi era la îndemână altminteri, una în care mă refugiam cu disperarea celui sătul de preazilnicele corvezi profesionale și existențiale. „Bunicu'” mă lua de mână ca pe un nepot drag și mă plimba prin micul paradis de la poalele Gutâiului. Iar eu mă abandonam cu o voluptate aproape copilărească și gustam pe săturate din simplitatea tâlcuitoare a tradițiilor moroșenești, unice în România. Arar mi se întâmplă să evadez din carapacea sub care m-am pitit odinioară, dar „Tavi”, șod și abil, avea darul de a-i dezbrăca pe oameni de țoalele care-i strângeau, care-i sufocau.
Deunăzi, l-am visat. Ședeam cu toții la o masă lungă și îmbelșugată, ca după orice confruntare sportivă pe dreptunghiul verde. M-a tras deoparte și mi-a propus să adunăm niște bani pentru o bătrânică de la țară neajutorată și bolnavă. I-am îndeplinit dorința, era greu să-l refuzi, mai ales că obișnuia să-și sprijine la nevoie semenii. Vestea despre gesturile lui generoase se răspândise cu iuțeala fulgerului în zonă și, când m-am trezit, m-am gândit că sentimentul carității l-a însoțit și dincolo, semn că oamenii rămân aceeași oriunde.
Deși s-a stins brusc în februarie, îmi este cu neputință să accept ideea dispariției lui veșnice. M-am pomenit deodată că-mi lipsește ceva, ceva care mă sărăcește iremediabil și dureros. Astfel amputat de dinlăuntru, îmi dau seama că viitorul îmi va fi de-a pururi infirm și că dorul de Octavian Cioltea nu va slăbi nicicând. Ca și de Florian Florescu, Ovidius Păun și Eugen Cojocaru, morții mei fundamentali, în afara celor din neam. Ei sunt necropola în care mă reculeg „înaintea amurgului, al necruțătorului amurg deznădăjduit”[2], conștient că „toți suntem morți, numai că în groapă coborâm rând pe rând.”[3]
