Nașul lui Tase – mielul purtat în capitală tocmai din Mărginimea Sibiului – împlinește doi ani de domnie la Cotroceni. Mai ieri, ne-a amintit că este pozitiv, cu toate că unii „șmecheri” au început să se cațere pe el. Probabil că se dezmeticise după ce a constatat cu stupoare că jumătate din suprafața arabilă a țării a încăput pe mâna străinilor. Vă dați seama, i-au trebuit vreo 700 de zile ca să se dumirească de întinderea prăpădului național... Altminteri, l-aș sfătui să se ferească de oamenii-iederă, fiindcă unde se agață ăștia nu mai rămâne nimic. Usucă totul, sunt aducători de moarte !
Îl privesc cu detașarea neimplicării mele politice și încerc să-i înțeleg stângăciile, inadecvarea pentru ditamai dregătoria. Îl urmăresc și cu strângere de inimă, deoarece oriunde apare mai face o nesărată, neîndemânarea sa e deja proverbială. Tipul a intrat într-un joc pe care încă nu l-a priceput, lipsit de talent și rigid ca un stabilopod. Orice intervenție publică e un motiv de bășcălie, individul are o intonație de preșcolar în stare să stârnească râsul și dacă ar rosti un necrolog.
Copleșit de emoțiile întâlnirii cu publicul, se mișcă scorțos și se bâlbâie caraghios. Într-o astfel de situație ne-a asigurat doct, aidoma unui dascăl de școală profesională, că tolerantul nu este un tăntălău. Am deslușit în glasul său un soi de țâfnă, n-a uitat că unii, rău intenționați, desigur, nu i-au iertat gafa cu „fanaticii religioși”. Căci astfel i-a alintat pe cei neînstare să înțeleagă modernitatea și avantajele homosexualității. O temă ce „n-a penetrat societatea românească”, cum ne-a lămurit iarăși neinspirat de la microfonul oficial. Și s-a răstit la ei, așa, ca să se prindă juzii de la Curtea Constituțională chemați să decidă dacă unirea dintre bărbat și bărbat, sau dintre femeie și femeie este constituțională ori ba.
Și cum să nu-l compătimești sincer pe nașul lui Tase când îl vezi călcând mereu în străchini, ca la Târgu Jiu, de pildă. Acolo, invadat pe dinăuntru de o ciudată voluptate artistică, s-a așezat pe un scaun din jurul Mesei Tăcerii și a cugetat lung, ca tot ardeleanul. Dacă nu era cine era, întâmplarea trecea neobservată, un fapt banal. Câți dintre noi nu nesocotim habotnicia interdicțiilor în prezența unor opere de artă... Numai că noi suntem muritori de rând și nouă ni se permite ceea ce nu i se permite domnitorului….
Alaltăieri, a confundat Biblioteca Centrală Universitară cu... Banca Centrală Universitară, tracul, bată-l vina ! La întâlnirea cu studenții din incinta lăcașului de cultură, înaltul musafir s-a rățoit și la Parlamentul „populist și electoralist”, chitit pe pomeni. După care i-a îndemnat pe tineri să se avânte în politică. Mai bine i-ar fi sfătuit să pună mâna pe carte și să afle cine a fost, de exemplu, Dosoftei. (Nu demult, o știristă de la un post de televiziune, cu aere de vedetă, bineînțeles, s-a poticnit vreo două minute ca să nimerească numele cărturarului și mitropolitului moldovean, semn că n-auzise de el...)
Mânat de fișa postului, propteaua sus pusă a tehnocraților sorosisto-cioloșiști l-a felicitat pe impetuosul Donald Trump, proaspăt ales la Casa Albă, deși, în sinea lui, i-ar fi tras o sudalmă grea, culeasă din codrii transilvani. Însă nu se cădea, nu-i diplomaticește corect, și corectitudinea înseamnă totul în lumea ipocriziei cu farafastâcuri de azi.
Nașul lui Tase, mielul, nu-i altcineva decât Președintele României, Klaus Iohannis, idolul ălora frumoși și liberi și paiața serviciilor secrete de la Berlin, de-ar fi să ne încredem în stenograma scoasă la iveală de Ion Cristoiu. În rest, cei mai mulți îi aduc laude și osanale, îndeosebi liberalii subretei politice Alina și, nu știu de ce, situația îmi amintește de un catren celebru:
„Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt.
Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt.
Iar când vorbele par să se-nchege puţin,
Pomenesc de plăieşul urcat în Kremlin”.
În textul lui Osip Mandelștam, plăieșul era Stalin, nicio asemănare cu molcomul nostru șef de stat, transformat în simplu aplaudac al „sistemului”, vorba maleficului Traian Băsescu. În schimb, seamănă al naibii de mult țara, care „tace mormânt”, și teama noastră de a mai vorbi...
