E joi, 23 noiembrie 2017. Azi, pe la ora 18, lansez o carte la Gaudeamus. Până atunci trebuie să ajung la Bacău, în „leprozeria penală.”
Mă trezesc cu noaptea în cap și încerc să-mi fac ordine în gânduri. Sunt frământat, nu-mi stă mintea la articole de legi, la încadrări juridice și excepții de procedură, o zi care nu seamănă cu celelalte.
În urmă cu un an mi s-a năzărit să iscodesc niște oameni speciali, scoși în cale mea de un destin generos. Înainte de asta, am născocit un dialog cu un personaj a cărui asemănare cu Radu Cosașu nu era deloc întâmplătoare. Dimpotrivă, răspunsurile sunt ale sale, culese frază cu frază, cu migala de bricoleur, din volumele Mătușile din Tel Aviv și Viața ficțiunii după o revoluție.
Mai întâi, l-am provocat pe Ștefan Mitroi, scriitorul cu un suflet atât de mare încât n-ar încăpea în rodnica și întinsa câmpie a Teleormanului, căreia îi cântă imnuri ca nimeni altcineva. Și de la el am aflat astfel că „Acasă este, dacă mă gândesc bine, un loc mai bun de întors decât de plecat. Iar sufletul meu e făcut mai mult din întoarceri decât din plecări.”
M-am scuturat de melancolie și mi-am adus aminte că Alex Mihai Stoenescu, spirit enciclopedic, a scris cândva nu numai Patimile Sfântului Tommaso D` Aquino, ci și Istoria loviturilor de stat din România. Îmi răspunde la provocare, iar mărturisirile sale n-ar trebui să lipsească dintr-o listă cu lecturi obligatorii.
Ce-ar fi să-l caut și pe Dan Caragea, lusitanistul nostru eminent, omul care „trăiește în două lumi și jumătate”. Una ar fi matria, adică România, cealaltă, patria, Portugalia, desigur, iar jumătatea, călătoriile prin lume. El mi l-a lesnicit pe Alfredo Marceneiro, vocea de aur a fado-ului...
Nu demult, în sala pașilor pierduți, am început un dialog cu Ion Panaitescu, unul dintre cei doi judecători care i-a judecat pe membrii Comitetului Politic Executiv al Partidului Comunist Român din 1989. Dezvăluirile la care a consimțit mă urmăresc întruna, ca o stafie imposibil de alungat, ca și soarta tragică a magistratului Gică Popa, component al rușinosului complet de la Târgoviște...
Ocolesc nițel pe la Stelian Tănase, al cărui sfat pentru tineri mă afundă și mai tare în frământări: „Ca să își cunoască mai bine țara, ei ar trebui, mai întâi, paradoxal, s-o părăsească, să trăiască o vreme în Occident, și, dacă le dă inima, să se întoarcă acasă.”
Mă paște o depresie, așa că o sun pe Simona Trifu, psihiatru și poetă, ce mai asociere, cum să faci poezie din nebunia altora ?
Umblu năuc și așa mă înfățișez în fața analistului politic Iosif Boda, cocoțat la o etate la care nu regretă nimic, pentru că nu poate reface nimic, pe de o parte. Pe de altă parte, n-are cuvinte pentru câte lucruri ar trebui să regrete. Și, între altele, îmi povestește întâlnirea sa cu Yaser Arafat, zis și „Băsmăluță”, dar și despre fiecare președinte postdecembrist aburcat la Cotroceni.
În marasmul globalizării demente, cineva își mai imaginează Patria ca pe o „Mamă a Balcanilor” care își jelește copiii pierduți în istorie. Ei bine, insul acesta se numește Nicolae Dan Fruntelată, un om al trecutului atât de hulit de haștagiștii nătângi de azi.
Bunul meu prieten Radu Paraschivescu îmi descrețește fruntea și mă asigură că „Lumea vindecată sau măcar vindecabilă prin iubire e o naivitate superbă, nimic altceva.” Dar cine este în stare să trăiască fără iluzii?
Deunăzi, la Giurgiu, l-am cunoscut pe Ioan Peia, un anonim cu nimic mai prejos de intelectualii cu morgă plimbați prin studiourile de televiziune, numai că domnia sa este onest și bolnav de țara ăsta care se tot surpă.
Nu demult, m-am pomenit urând din toate ascunzișurile ființei mele capitalismul, cea mai odioasă formă de imbecilizare a individului biped. Dacă greșesc, dacă sunt într-o eroare fatală ? Îl rog pe Sever Voinescu (susținător declarat al dreptei) să mă lămurească, însă ajungem amândoi să ne plângem de aceleași beteșuguri sociale și politice, deși venim din direcții diferite, semn că ideologiile și-au „trăit traiul, și-au mâncat mălaiul.” Dar el mă asigură că numai iubirea ne mai poate salva, căci „Iubind, poți aduce una lângă alta cele două lumi, cea de aici și cea de dincolo și așa o salvezi pe asta, mai amărâtă...”
Pășesc confuz prin vâltoarea amintirilor și mă întorc la vârsta adolescenței, acolo unde dirigintele din liceu, Dumitru Vasile-Delceanu, îmi transmite că „Lumea de azi e bătrână și pe dos. Roasă de capricii și lăcomie.(...) Pârjoliți de nedumeriri, ne pierdem nădejdea.”
Plonjez în prezent, speriat de ridurile săpate deasupra sprâncenelor, și îl rog pe Viorel Roș să mă deslușească o dată pentru totdeauna ce e cu justiția asta pământeană. Iar blândul profesor îmi zice, după atentă chibzuire, că „Undeva, într-o biserică din Italia, imaginea justiției este o femeie care ține în brațele ei pământul negru, cu toate durerile și suferințele lui.”
Poate de aceea Freddy Gârbaci și-a aruncat roba de judecător și a fugit de-a rupt pământul, ca un Paraclet perpetuu. Discutăm despre un scriitor chilian cam zănatic, Roberto Bolaño, și ne duelăm în eseuri inspirate de un roman ciudat - 2666. Iar taifasul pornește inevitabil, cum să uităm c-am petrecut felii importante de viață în același oraș, Turnu Măgurele ?
În vară, când ziua începuse să scadă, l-am vizitat pe Augustin Buzura. De unde să știu că avea să fie ultima noastră întâlnire ? Era slăbit și mâhnit, îl necăjea faptul că revista Cultura trage să moară. Prozatorul atât de iubit stătea pe marginea patului și, cu o voce stinsă, mi-a șoptit: „Cu cât scriitorul este mai curajos, cu atât societatea este mai lașă.” La scurt timp, autorul Orgoliilor a plecat dincolo și nici măcar n-am apucat să ne luăm la revedere, o simfonie neterminată..
Până să-mi duc la capăt gândurile, am și ajuns în orașul lui Bacovia. Ce greu este să te desprinzi de Lumea de azi și să intri în cea clădită pe Codul penal... Noroc că n-am întârziat prea mult. Mă interesez la editură dacă a apărut cartea. A sosit azi-noapte, primesc vestea atât de așteptată. Drumul e obositor, mă afund pe banchetă și cercetez tulburat împrejurimile mereu în schimbare. Peste două ore voi apărea în fața cititorilor cu un volum pe care încă l-am văzut, nu l-am pipăit... Va trebui să le vorbesc, deși în carte am spus destule, ce rost are să mai risipesc niște vorbe ?
Este deja momentul sorocit. Ștefan Mitroi și Alex Mihai Stoenescu îmi sunt alături, îmi „moșesc” Lumea de azi. Prieteni, colegi, cunoscuți și necunoscuți s-au strâns să-mi spună că scriitorul nu rămâne niciodată singur. Iosif Boda, Ion Panaitescu, Simona Trifu și Ioan Peia sunt și ei prezenți. Ca și fostul meu profesor din facultate, Corneliu Bârsan, sau fostul meu șef de la Parchetul de pe lângă Judecătoria sector 5, Ioan Mihai Alexandru. Ce de emoții, ce miraculoase sunt cuvintele adunate într-o carte !
