Ne despărţim de lumea sufletului nostru şi mergem către nicăieri şi niciunde. Nefericiţi şi debusolaţi. Ne rupem de obiceiuri, tradiţii şi mitologii, de curăţia şi simplitatea vieţii, care ne-au însoţit şi marcat ivirea pe pământ şi trecerea prin zodii şi anotimpuri.
Se prăbuşesc şi dispar civilizaţii şi eternităţi milenare. Cum ar fi, de pildă, satul românesc de azi, ademenit de istorie şi trădat de istorie şi de destin. Redus la o alcătuire însingurată de oameni şi case, înghesuit în neputinţa de a-şi păstra întreagă lumina care i-a ocrotit, blajină şi suverană, balada de rouă şi lacrimă încrustată pe propriul suflet.
Singurul loc în care lumea satului se mai încumetă să rămână dureros de reală este amintirea. Şi, prin ea, reconstituirea acelei lumi, păstrarea ei pentru azi şi pentru cei care vor veni după noi. Prin întâmplări şi personaje fabuloase, prin evenimente care capătă dimensiuni epopeice. Altfel spus, o dovadă în plus că sub spuza de dor a vetrei ţărăneşti continuă să freamăte un foc mistuitor, întreţinând şi stimulând eternizarea ei, prin rememorare şi, mai ales, prin scris.
Aşa cum o face şi Ştefan Mitroi, în cel mai recent roman al său, ”Bâlciul de argint”, splendidă metaforă a universului ţărănesc ajuns la vârsta îmbătrânirii ireversibile. Un roman poematic, în care cuvintele capătă chip şi începe să umble, desculţe şi zgribulite, din prag în prag, din casă în casă, pe dealuri şi pe uliţă, prin constelaţii şi prin ţărâna de sub cruci, prin zilele şi nopţile omului, încrustându-i respiraţia pe tremurul frunzei, pe arşiţă şi pe zăpezi, pe chiar inima sa al cărei ritm îl tot ascultă şi-l descifrează Ştefan Mitroi, scriitorul născut pe Valea Vâjiştei, la Grosu, la o azvârlitură de gând şi de privire de Alexandria.
Un spaţiu fabulos, unde realitatea şi ficţiunea se suprapun, amestecându-se şi topindu-se în mierea şi pelinul realismului folcloric, cum subliniază maestrul Dinu Săraru. O lume în care pozele de pe pereţi, uşile, geamurile, paturile, casele stau la taifas, reconstituind şi întocmind, prin amintire, viaţa şi chipurile celor de odinioară.
Dureroasa destrămare a satului românesc, nu neapărat fizic, deşi acest proces este foarte vizibil, ci ca spiritualitate, îşi are, prin noul roman al lui Ştefan Mitroi, un îngeresc obstacol în calea uitării. Şi, totodată, o sublimă dovadă că, din punct de vedere literar, satul continuă să izvorască din adâncul înstelat al fiinţei sale, inspirând creaţii memorabile, urcând în nemurire, în mit şi în legendă...
