Scria un prieten azi dimineaţă pe Facebook că politicienii români au inventat ANAF-ul pentru că nu suportă concurenţa şi zău dacă nu-i dau dreptate. Mă rog, eu aş adăuga că l-au inventat cu binecuvântarea suspect-de-cinstitelor feţe bisericeşti. Nu daţi cu roşii, nu am spus de biserica ci de cei care se ocupă de cele lumeşti în numele celor sfinte, e o mare diferenţă.
De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, de multe ori blamăm instituţia, când de vină sunt doar oamenii care o alcătuiesc. Nici ANAF-ul nu e neapărat o instituţie nocivă, până la urmă asigură fondurile cu care funcţionează statul. Ce fac amploaiaţii de la ANAF e altă mâncare de peşte sau, mă rog, de ceafă cu cartofi prăjiţi.
I-am auzit pe mulţi blamând statul pentru ce li se întâmplă. Statul, dacă-mi permiteţi, e o noţiune relativ abstractă, cam ca sistemul invocat de Emil Constantinescu, o entitate difuză. Pentru că nu cu statul în sine au avut şi au probleme oamenii, ci cu reprezentanţii lui, de la vlădică până la opincă. De fapt, problema noastră e că la stat lucrează mult prea multe vlădici şi mult prea puţine opinci.
Revenind însă la conflictele cu statul, dacă e s-o luăm logic, fiecare dintre noi face parte din acest stat, deci, pe cale de consecinţă, în momentul în care spunem că avem, probleme cu statul, spunem că avem probleme cu noi înşine.
În plus, în momentul în care arătăm cu degetul către o instituţie, nu facem altceva decât să-i scăpăm din vedere pe adevăraţii vinovaţi.
Recunoașteți obiceiul de care încă nu ne-am dezbărat? Derivă din acel "să facă cineva ceva", nu se știe cine, nu se știe ce. Abia când o să scăpăm de racilele astea, putem spune că mai avem puțin și suntem la începutul drumului către o societate normală.
