S-a crăpat de ziuă, lumina a biruit noaptea. Întârzii în dreptul ferestrei cu vedere către stradă. Cam de trei-patru săptămâni mă întâlnesc în fiecare dimineață cu un bărbat nici bătrân, nici tânăr. Un zâmbet mai degrabă trist îi destinde vag chipul insuficient maturizat, conturat de o barbă de marinar, înspicată și tunsă scurt. Seamănă cu eroii de odinioară ai desenelor mele animate, deși din colțul gurii îi lipsește pipa. „Respect. Educație. Performanță” scrie pe panoul electoral de sub geam. Respect ?! Dar cu așa ceva nu prea izbândești în politică, în fine... Educație? Cu atât mai mult... Azi, sunt la modă inșii cu tupeu, agramați si grobieni, pragmatici. Maneliștii ! Ce legătură o avea însă Theodor Paleologu (fiindcă el este candidatul prezidențial din poză) cu performanța? mă întreb deloc răuvoitor și neîntâmplător. Caut niscaiva sensuri ale sloganului și zău că nu găsesc. Bâjbâi... Fiul lui Alexandru Paleologu este, de nimeni contestat, un tip cult, manierat. Un boier rătăcit prin spelunca dâmbovițeană. Un om al taifasului suculent, un spadasin agil și abil al confruntărilor de idei din saloanele simandicoase de altădată. De aici și nepotrivirea flagrantă cu mârlănia ostentativă și violentă a dezbaterii publice din patria scandalurilor perpetue, a bârfei rufoase. Cu toată carura-i intelectuală, la ani lumină distanță de toți ceilalți competitori, pupilul matrozului Băsescu n-are vreo performanță notabilă care să-l propulseze la Cotroceni, niciuna! Ehe, respectul și educația n-ajung... Trag perdeaua și plec de acasă.
Nici nu ies bine din bloc, că îmi aruncă ochiade o cucoană cu coc. Ptiu, drace, o fi premianta vreunei întreceri pe ramura gospodinelor? Mă opresc să mă lămuresc. „Un președinte muncitor și implicat”, citesc pe panou și mai-mai să mă prăpădesc de râs. Păi muncitorii să se ducă, frate, la uzină sau pe ogor! În fruntea statului e nevoie de altceva, nu de mediocrități exemplare de teapa Vioricăi - nu de la Clejani, ci de la Videle! O altă glumă a destinului, una din nenumăratele întâmplate în deceniile dindărăt, când orice nulitate s-a trezit măcar ministru. La doi pași de mine, tăntica Dăncilă se răzgâie social-democrat, declarându-se „alături de fiecare român”. Haida-de, chiar mă ia cu frisoane. Cercetez atent în juru-mi, nu cumva să-mi fie alături femeia-partid, m-ar stânjeni la culme prezența ei. Slavă Cerului, miracolele au încetat să se mai ivească, așa că fotografia rămâne fudulă în loc ca „să lupte pentru fiecare român”, iar eu îmi continui singur drumul spre birou.
Pe clădirea abandonată a poștei, un afiș imens, cât grandomania useristă, umflată de umorile generației-contra. „Fericiți în România”, deslușesc și mă uit ca curca-n lemne la individul ce-și bate joc de noi atât de insolent cu lozinca asta. Încerc să pricep rostul celor trei cuvinte, România și fericirea, baba și mitraliera... Dan Barna se zgâiește la piticii de pe trotuar cu un soi de silă, arogantă și cinică, nu și-ar irosi doi poli pe nefericiții captivi în tranziția nesfârșită, cărora le cere votul cu o gogomănie demnă de Baronul Münchhausen.
Prins cu gura căscată, am ratat culoarea verde a semaforului, prilej să admir comicul peisaj electoral. Din mijlocul intersecției, Klaus Iohannis ne cântărește cu un rictus amenințător: „Pentru o Românie normală”. „Bula calului”, disper și eu dimpreună cu Doru Bușcu, autorul excelentului articol cu același titlu (1) . Amintirile mă copleșesc chinuitor, în urmă cu cinci ani, neamțul ne promitea numai lucruri bine făcute și mintenaș, pas cu pas, văzurăm ce-a izbutit. Vorba poetului Costinel Petrache, sibianul „îngroapă România respirândă,/ să ne-o ucidă e treaba lui normală”. Dacă astfel arată țara lucrului bine făcut, să ne ferească sfântu' de normalitatea iohannistă ! Încotro o apuci pe marile bulevarde ale Capitalei ori pe micile ecrane, sau pe frecvențele radio, dai nas în nas cu ei, căci „mass-media își asumă rolul de susținător al candidaților și al programelor de campanie impuse de sistem, care este, de fapt, proprietarul mass media, al partidelor politice și al tuturor figuranților!
Elita financiară internaționalistă este în spatele tuturor instrumentelor de dezinformare și manipulare la scară largă. În spatele fiecarui grup mass media dominant se află aceleași grupuri de interese care nu au absolut nimic național în ADN-ul lor, în afara faptului că editează hârtie și emit unde hertziene pe solul nostru.” -(2)
Vreo trei dintre pretendenții la nurii României - ăi cu șanse reale, desigur! - s-au bulucit de era să se izbească tărtăcuță în tărtăcuță pe aeroportul Otopeni, care să decoleze primul și să înhațe de la sultanul Imperiului de pop-corn râvnitul firman. Timpurile nu s-au schimbat fundamental, modificate sunt doar rutele. Ieri, București-Moscova, azi, București-Washington, ca să nu mă duc mai departe în istoria noastră de lachei... Privindu-i neutru și impasibil în zbaterea lor caraghioasă, mi-am zis asemenea filosofului francez, Alain Badiou: „Semnul distinctiv al oamenilor drepți și cinstiți este acela că nu caută neapărat să-i conducă pe alții, ci doar pe ei înșiși.” Adică prezidențiabilii nu sunt drepți și cinstiți? Că așa s-ar înțelege din remarca înțeleptului occidental...
În cacofonia politică recentă, „lozinca cea mai plebiscitată de sistem, repetată neîncetat de la revoluție încoace pentru noi, de aproximativ două secole în Occident, este următoarea: «Dacă un om vrea să-și schimbe cu adevărat destinul, să facă ceva pentru viitorul copiilor săi și pentru țara sa, atunci trebuie să-și exprime această voință prin vot. Votul este privilegiul pe care l-a câștigat poporul datorită democrației. A vota nu este doar un drept, ci este o obligație cetățenească fundamentală, pentru o societate care se vrea liberă».” (3) Bla, bla, bla, propagandă și iar propagandă, demagogie... Mi-am astupat urechile de ani buni și am intrat în grevă electorală, refuzând să mai votez, deoarece „indiferent cine câștigă alegerile, rezultatul este același, fiindcă ne desfășurăm într-un sistem analog, care are doar aparența unei democrații și care, de fapt, ascunde o plutocrație. Nu se întâmplă absolut nimic de la o votare la alta, deoarece candidații pe care-i votăm au obiective stabilite de interese oculte, iar acestea se află la antipodul intereselor noastre. Participând la această piesă tragică, fără să ne dăm seama justificăm și ne întreținem propriul jug. Din acest motiv spuneam că oamenii au partea lor de vinovăție. Alegerile sunt forma palpabilă a iluziei democratice, în timp ce reprezentativitatea acesteia este fondul de comerț al elitei, mâna invizibilă.
Deci, nota bene: indiferent pe cine votam, tot degeaba o facem, iar jocul alegerilor se încheie de fiecare dată în favoarea sistemului, care își vede liniștit mai departe de obiectivele sale, iluzionându-ne temporar cu victoria și promisiunile celor votați. Poporul care, din păcate, este conștient numai atunci când suferă, pierde la acest joc de fiecare dată.” (4)
Să ne mirăm că toți candidații prezidențiali din toamna aceasta dezolantă ne îmbie, cu lozinci poncife, să-i votăm? Nu, nicidecum, însă, „dacă votul nostru chiar ar conta, atunci nu ni l-ar mai cere nimeni!” (5) De aceea, nu-l voi da niciunuia, nu de alta, dar n-am chef să-mi maculez cu o ștampilă cartea de identitate, ultima din viața hărăzită...
Marian Nazat (www. mariannazat.ro)
(1) Cațavencii
(2) Mihai Șerban, Manifest. Cartea neagră a României
(3) Ibidem
(4) Ibidem
(5) Mark Twain
