Dinu Săraru și-a strâns ultimele cuvinte, și-a pus pălăria pe cap, și-a luat bastonul și s-a întors acasă, la Slătioara. Pentru totdeauna, Dumnezeu să-i înveșnicească numele și faptele!
L-am vizitat și eu acolo, deunăzi, în paradisul acela cuprins între Vâlcea și Gorj, și am tăifăsuit niscaiva ore de neuitat. Am și scris ceva, text pe care simt să vi-l aduc iarăși sub ochi... Alți ochi, desigur, acum, la plecarea în lumea de dincolo a scriitorului, a omului Dinu Săraru...
*
Aflu că scriitorul este la casa părintească din Slătioara încă de dinaintea pandemiei. Fără să-l anunț, îl vizitez, din când în când mă dau în vânt după astfel de surprize. Deschid emoționat poarta moroșenească de la intrarea în raiul pământesc, așa mi se pare. Poteca duce pe lângă „plantația” de mure, mărginită de trandafiri viguroși cu buchete cărnoase, și o cotește la stânga. Totul e verde crud și parfumul florilor te îmbată. „Mesteceni albi cădelnițând frunzare” iscodesc cerul de-un albastru scăpărător, poate că Serghei Esenin i-a văzut cândva aici... Ușa conacului este deschisă, semn că n-am venit degeaba. Le zăresc pe soția prozatorului și pe una dintre fiice. Mă întâmpină călduros și îl cheamă pe amfitrion. Autorul capodoperei literare Niște țărani apare șovăielnic, îmbrăcat impecabil și sprijinit în bastonul cu măciulie argintie. Este proaspăt bărbierit și are aerul acela boieresc pe care doar puțini l-au moștenit de la părinți. Îl îmbrățișez cu dragoste și îl însoțesc la foișorul ridicat la umbra unui tei uriaș. O farfuriuță cu dulceață de cireșe și un pahar cu socată mă trimit nostalgic în lumea de altădată - una așezată și ospitalieră, infinit mai cumsecade decât cea de astăzi. Memoria octogenarului grăbit să devină nonagenar este fabuloasă, l-aș asculta zile în șir. Istoriarele depănate au savoare, au chip și tâlc, slătioreanul s-a născut cu harul atât de rar al povestirii. Amintiri despre lunile petrecute în lagărele de la Medgidia și Cernavodă, pavoazate cu o lozincă absurd-grotescă: „Trăiască lagărul păcii democrației socialismului !”... Apoi, cele despre Grigore Vieru, Nicolae Dabija și călătoriile la Moscova și Chișinău, în căutarea mormântului tatălui, erou al ultimului război mondial. Aidoma bunicului, căzut în răzbelul din 1877, neam de patrioți răsplătiți de Regele Mihai înainte de descălecarea sovieticilor, în 1944... Fostul director al teatrelor „Mic” și „Național” se plânge că „l-au lăsat ochii”, apoi mă invită să văd capela din curte, cripta funerară și casa, pregătită să fie transformată în muzeu. Ce privilegiu! Mulțumesc Domnului că l-am cunoscut pe Dinu Săraru și că m-a primit în templul acesta de românism și ortodoxism ! Duhul Sfânt a pogorât, nu-i nicio exagerare, în grădina dindărătul porții maramureșene pe care tocmai am închis-o cu inima învolburându-se peste răscoale. Poarta, ca gură de rai...
