lnefabilul lucrează prin poeți. Sau prin compozitorii de muzică clasică. Ei sunt vocile inexprimabilului. Constantin Romulus Preda este poet. Tânăr. N-are decât 29 de ani, dar scrie cu o maturitate care surprinde, care șocheaza chiar. Doar e copilul părintelui său, alt meșteșugar de cuvinte, de stări grațioase, Constantin Preda, și de aici talentul uriaș. Păi, „tata trage lumina pe aceeași roată/pe care moartea trage de mii de ani/ rănile Iui dumnezeu.”
Citiți-I dară și minunați-vă: „dă-ți moarte răgaz/ o clipă/ că prea ai venit în pripă/ plină de pământ și ceară/ m-ai mușcat/ și-o să te doară.” Sau taifasul cu Fiul Domnului, într-un părelnic amurg de viață, deși autorul n-a ajuns nici măcar la vârsta fatidică a interlocutorului: „dar-ar dumnezeu lumină/ să stau cu cristos la cină/să-l întreb cu ochii minții/ de ce ne dispar părinții/ de ce vine moartea-n goană/ nu ne spune cum o cheamă/ și ne ia cu tot cu sfinți/ cu lumină și părinți/ și ne tace și ne cerne/ prin promisiuni eterne/ prea devreme/ prin cenuși de crizanteme/ și ne-ngână și ne moare/ pâlpâiri de lumânare/ dar-ar moartea de lumină/ s-o vedem cum o să vină/ s-o vedem cu ochii minții/cum ne plânge ea părinții.” Oh, ce imagine tulburătoare, cu Hârca jelindu-ne dușii cei mai dragi...
O umbră plutește peste fiecare vers, de oriunde pândește o părere de rău, o teamă sau o spaimă: „mânca-m-ar iarba de tot/ barcagiu pe râul loth/ fi- mi-ar sufletul de lut/ te-am iubit și te-a durut." Așa că „iubindu-te/ am ajuns/ la marginea inimii/ de aici/ se vede cel mai bine/ lipsa ta." De aceea, „nu m-am ridicat niciodată/ mai presus de glezna ta/ am preferat să rămân mic și umil/ și să mă uit cum arde/ cea mai frumoasă vale a narciselor sub rochia ta/ nu m-am ridicat niciodată/ mai presus de glezna ta.”
Alteori, Constantin Romulus Preda, ne desfată cu dumicați mici de versuri, dar atât de gustoși că nu te poți sătura vreodată. De nu mă credeți, poftiți cu mine la o degustare: „divinizez femeia/ mereu din prima linie/ eu să fiu spânzuratul/ și ea cea mai frumoasă funie”; „taurul îmi ducea inima în coarne/ ca pe un trofeu/ dar nimeni nu vedea sângele/ care curgea din inima taurului”; „un înger a săpat în sinea mea/ până a dat de cer”; „lumina din vis/ lumina din sânge/ oare pe îngerul meu/ cine-l va plânge?”; „între șoldurile tale/ mi-aș pune moartea la cale/ să mă pierd să uit că sunt/ doar țărâna din cuvânt.”
Odată cu poetul, „m-am oprit din scris/ și din cuvinte a curs atâta lumină/ încât m-am trezit orb/ la sfârșitul poemului/ pe care nu l-am scris niciodată.” Noroc că l-a isprăvit el, feciorul mare al olteanului ursit să fie poetul Constantin Preda.
Costi, să nu te oprești din mirările acestea parfumate, fecunde, adânci, grave, ludice, erotice, elegiace !
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
