Să vă spun povestea unui orăşel mic şi vesel, de undeva din sud-estul Europei. Un orăşel prăfuit, înecat în marea de maşini, prin care cu chiu cu vai reuşeşti să-ţi croieşti cărarea.
Odinioară i se spunea "Micul Paris" şi mustea de viaţă culturală, era nec plus ultra pentru oricine din restul ţării, să ajungi aici era performanţa supremă pentru orice provincial. O promenadă la şosea sau pe Calea Victoriei făcea să te întâlneşti faţă-n-faţă cu toate notabilităţile urbei şi fiecare domn îşi scoatea politicos pălăria în faţa damelor, cunoscute au ba. Grădinile şi parcurile împânzeau oraşul iar din apa de la cişmele bea oricine, de la vlădică până la opincă.
Trecut-au anii şi hoarde de blocuri cenuşii au luat locul grădinilor de altădată, parcurile se micşorează pe zi ce trece, aerul de la şosea miroase a ulei ars şi gaz de eşapament, apa din cişmele nu mai face bine nici florilor, cu notabilităţile te mai întâlneşti doar dacă ai pe cineva undeva sau în campania electorală, de bunele maniere au cam uitat cu toţii, nu-i chip să mai schimbi o vorbă cu cineva pe stradă de huruitul motoarelor şi ţipetele claxoanelor iar până treci oraşul dintr-un cap în altul îţi pleacă copilul militar.
Şi-n toată nebunia asta, cineva se gândeşte că ne-ar trebui mai multe statui.
Nu zic, or trebui şi d-astea pe undeva, dar cred că se poate rezolva şi mai repede şi mai ieftin; lăsăm traficul aşa cum e iar cei care aşteaptă prin staţii vor deveni noile statui ale oraşului.
Asta-i povestea, ăsta-i drumul de la Micul Paris la Marea Scofală.
