Cândva, în cealaltă viață a mea, de procuror, Institutul Național de Medicină Legală era un al treilea birou, al doilea fiind la Poliția Capitalei, la „Omoruri”. Ei bine, în clădirea abia ridicată în zona Vitan-Bârzești, poposeam măcar o dată pe săptămână, grăbit să aflu din vreme cauzele deceselor suspecte ori ale omuciderilor, sau caracteristicile agentului vulnerant care a produs leziunile cu efect letal. Brr, cum sună ! N-am mai folosit acest limbaj tehnic de o eternitate. Așa mi se pare acum ! Între colaboratorii în halat alb, un tip nu prea vorbăreț, politicos și cu o privire sfredelitoare, mereu absorbit de rapoartele-i de necropsie. Ușor, ușor ne-am apropiat, adeseori făcând și echipă la fața locului, acolo unde s-au legat prietenii de nezdruncinat. Destinul ne-a adus laolaltă și în „Cazul Balotești”, când am adunat vreo patru zile rămășițele umane de pe câmpul morților fără trup. Împreună am plecat și la Bruxelles, la invitația colegilor belgieni care ne ajutaseră enorm în munca ingrată a identificării victimelor tragicului accident aeronautic. Constantin Dragoteanu avea, dincolo de o competență de nimeni tăgăduită, o liniște aparte, un calm care însemna enorm în clipele de impas ale anchetei penale. Stăteam amândoi lângă cadavrul autopsiat și îi cercetam fiecare echimoză, excoriație și plagă (înțepată, înjunghiată, împușcată...) și știam încotro să-mi îndrept investigațiile criminalistice. Citeam pe îndelete orice semn rămas pe corpul lipsit de suflare ca într-un oracol menit să lămurească misterul judiciar și să-mi scurteze drumul spre autorul asasinatului. Concluziile din actele medico-legale ce-i purtau semnătura nu doar că-mi ușurau soluțiile, dezlegând mecanismele complicate ale instalării morții, ci reprezentau și rezultatul onestității sale profesionale desăvârșite. Un om curat și pasionat, uneori încăpățânat, unul dintre anonimii fără de care funcționarea instituțiilor statului ar fi de neconceput. Inșii aceștia sunt tot mai rari, ceea ce și explică prăbușirea dezgustătoare și ireversibilă a societății românești. După demisia mea din Ministerul Public, relațiile s-au rezumat la câteva convorbiri și mesaje telefonice purtate cu ocazia diferitelor sărbători. L-am simțit tot mai dezamăgit, tot mai contrariat de întorsătura lucrurilor, dovadă că se schimbase ceva și la „Morgă”. Desigur, nu în direcția dorită, motiv pentru care s-a și pensionat, bucuros că timpul îi va îngădui să evadeze din București.
Zilele trecute, la numai 75 de ani, Constantin Dragoteanu s-a mutat definitiv în viața de apoi, lăsând în urmă amintirea unui reper în medicina legală de la noi. Și a unui caracter special, a unui OM care nu cunoștea cuvântul trădare sau neseriozitate.
