Cum mai plânge orașul, devenit un cimitir vegetal... Lacrimile îi șiroiesc de peste tot, din infinitatea ochilor iviți de unde nici nu te așteptai - din pomi, hornuri, streșini, stâlpi, de oriunde.
Zilele trecute, ploaia de gheață l-a îmbrăcat cu forța într-o cămașă translucidă și mi s-a năzărit o clipă că trăiesc aievea basmele copilăriei.
O lume de cristal (sau de zahăr candel ?) i-a luat locul celei hidrocarburice, ca în vrăjitoriile alchimiștilor de demult, când puricii se potcoveau cu ocale de fier la un singur picior...
Un praf alb și rece s-a scuturat peste țarcul nostru efemer locuit cu chirie și ne-a transformat în țurțuri aproape vii, surprinși de inefabilul încremenitor al naturii.
Cuiburi de visătorie și melancolie în metastazele asfaltului citadin. Și astfel prinși în superbia evanescentă a iernii, ne-am codit feciorelnic, neștiind dacă să ne bucurăm au ba.
Deși n-ar fi trebuit să ezităm, căci Dumnezeu tocmai ne fericise cu un dar la care nici nu mai speram. Ce ne împiedica să ne scoatem din debara aripile rănite și să zburătăcim nițel în împărăția închipuirii?
Unde i-am alungat pe copiii din noi, unde i-am surghiunit și sub câte lacăte ? Cum de nu ne mai lăsăm fascinați și fermecați de harul Marelui Pictor? De ce am permis rutinei să ne zdrobească oasele și sufletul ?
Până să ne decidem, soarele, gelos pe gerul ce se apucase să ridice castele de cleștar din orice pai, s-a zborșit la paradisul neverosimil și niciodată vremelnicia nu m-a durut mai tare.
Urbea toată și-a redescoperit fața hâdă, de parcă o apocalipsă biblică o mutilase. Oho, un genocid vegetal, înfricoșător și nemaivăzut vreodată, s-a căscat oriîncotro îmi aruncam privirea sângerândă!
Copaci desfoiați gemând și trosnind din fiecare nod, crengi rupte și abandonate în noroaiele revărsate, tufe sodomite și strivite de apa ucigașă... Oameni scheletici și cirotici rătăcind groenlandic printre blocurile cancerigene...
Un cer antarctic cu stele stinse pe vecie... Pământ cu vergeturi pline de puroi și oceane putrezinde...
A doua zi după urgia cea fără de întoarcere nu poate arăta decât așa, deprimantă și nemiloasă ca strigătul de disperare din tabloul lui Munch.
Hohotul de plâns al lumii jelindu-și stârvurile vegetale la granița dintre viață și moarte, dintre splendoare și hidoșenie... Doar chipul nou-născutului, frumos și ingenuu ca un înger încă neviciat, mai pâlpâie în bezna nereversibilă... Doamne, cum mai plânge orașul ursit pieirii post-glaciale !
