Apocalipsa vegetală

04 Feb 2019 | scris de Marian Nazat
Apocalipsa vegetală

Cum mai plânge orașul, devenit un cimitir vegetal... Lacrimile îi șiroiesc de peste tot, din infinitatea ochilor iviți de unde nici nu te așteptai - din pomi, hornuri, streșini, stâlpi, de oriunde.

Zilele trecute,  ploaia  de gheață l-a îmbrăcat cu forța într-o cămașă translucidă și mi s-a năzărit o clipă  că trăiesc  aievea basmele  copilăriei.

O lume de cristal (sau de zahăr candel ?) i-a luat locul celei hidrocarburice, ca în vrăjitoriile alchimiștilor  de demult,  când puricii se potcoveau cu ocale de fier la un  singur  picior...

Un praf alb și rece s-a scuturat peste țarcul nostru efemer  locuit cu chirie și ne-a transformat în țurțuri  aproape vii, surprinși de inefabilul încremenitor al naturii.

Cuiburi  de visătorie și melancolie în metastazele asfaltului citadin.  Și astfel prinși în  superbia evanescentă a iernii, ne-am codit feciorelnic,  neștiind dacă să ne  bucurăm au ba.

Deși  n-ar fi trebuit să  ezităm, căci  Dumnezeu tocmai ne fericise cu un  dar la care nici nu mai speram. Ce ne împiedica să ne scoatem din debara aripile rănite și să zburătăcim nițel în împărăția închipuirii?

Unde i-am alungat pe copiii din noi, unde i-am surghiunit și sub câte  lacăte ? Cum de nu ne mai lăsăm fascinați și fermecați de harul  Marelui Pictor? De ce am permis rutinei să ne zdrobească oasele și sufletul ?

Până să ne decidem, soarele,  gelos pe gerul ce se apucase să ridice castele de cleștar din orice pai, s-a zborșit  la paradisul  neverosimil și niciodată  vremelnicia nu m-a durut  mai tare.

Urbea toată  și-a redescoperit fața hâdă, de  parcă  o apocalipsă  biblică  o mutilase. Oho, un  genocid vegetal, înfricoșător și nemaivăzut vreodată, s-a căscat oriîncotro îmi aruncam privirea sângerândă!

Copaci desfoiați  gemând  și trosnind  din fiecare  nod, crengi rupte și abandonate în noroaiele revărsate, tufe sodomite și strivite de  apa ucigașă... Oameni  scheletici și  cirotici rătăcind groenlandic printre blocurile cancerigene...

Un cer antarctic cu stele stinse pe vecie... Pământ cu vergeturi pline de puroi și oceane putrezinde...

A doua zi după urgia cea fără de întoarcere nu poate arăta decât așa, deprimantă și nemiloasă ca strigătul de disperare din tabloul lui Munch.

Hohotul de plâns al lumii jelindu-și stârvurile vegetale  la granița dintre viață și moarte, dintre  splendoare și hidoșenie...  Doar chipul nou-născutului, frumos și ingenuu ca un înger încă neviciat, mai pâlpâie în bezna nereversibilă... Doamne, cum mai plânge   orașul ursit pieirii post-glaciale !

 

Alte stiri din Editorial

Ultima oră