Se moare în numele unei idei prost înțeleasă și prost asumată („noi, partizanii Armatei Poporului de Eliberare, facem parte dintre elementele care pun în ordine istoriile, ideologiile, viitorul omenirii și, deci, și pe oameni”), se frâng destine umane în numele unor exaltați sau a unor interese de grup, se mutilează conștiințe și idealuri datorită unor convingeri ori a unui egoism minor, la nivel de individ, sub dictonul că în război este permis orice.
Acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri: trecut-prezent și un ciclu epistolar, toate centrate pe incredibila și răvășitoarea poveste de dragoste dintre Ena (victima) și Filip (călăul, ofițer titoist), care trăiesc, împotriva oricărei rațiuni, o iubire nefirească, traversând, după terminarea războiului, drama comunităților din sud-estul european.
Dacă s-au scris milioane de pagini despre lagărele de exterminare naziste de la Auschwitz, Dachau, Mathausen sau Bergen-Belsen, autoarea vine cu o abordare mai puțin cunoscută, a lagărelor de refugiați, lagăre care au putut deforma într-un mod înspăimântător conștiința colectivă, atâta vreme cât „locatarii” acestora ajunseseră să le perceapă ca pe propriul cămin, fiindu-le greu să părăsească „vatra” nou înființată.
Astfel, așa cum este scris pe coperta volumului, „Exodul oamenilor de oriunde spre lagărele de refugiați din Europa, încercând să scape de tăvălugul „vremurilor noi”, destinele celor din spatele sârmelor ghimpate, care decid că și-au găsit acolo căminul, pun împreună toate personajele romanului într-o construcție care nu-și găsește analog în proza românească actuală”. Volumul „Mușcând din moarte ca din ciocolată” este o lectură tulburătoare, citită cu pumnii strânși și dinții încleștați, care te convinge încă o dată că așa ceva nu trebuie să se mai întâmple, că ororile războiului nu pot fi motivate nicicum la Judecata de Apoi a omenirii.
Autoarea Cela Varlam (n.1952) a absolvit cursurile Facultății de Limbi Romanice a Universității din București. Începând cu 1980, a scris scenarii radiofonice. A lucrat (1982-1993) ca secretar literar al Teatrului Bulandra, perioadă pe care o consideră adevărata sa etapă de formare profesională. A publicat articole de jurnalism cultural în revistele Teatru și Teatru azi și în cotidiene sau săptămânale.
Primul său roman „Trec rânduri, rânduri muritorii”, apare în 1998 și obține Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din România. I-au urmat, în 2001, volumul de povestiri „Lumea dintre lumi”, în 2005, romanul „Să nu-mi luați temnița”, iar în 2010, romanul „Sânge-albastru, sânge roșu”.
