Așa au gândit, poate, fotoreporterii Marin Raica și Ioana Cîrlig când au conceput proiectul „Post-Industrial Stories”, un proiect care și-a propus să documenteze zone puternic industrializate în era comunistă, astăzi cimitire de beton, sticlă și prefabricate, fie că înseamnă locuințe sau foste spații industriale. Inițial au ales orașele Brad, Petrila, Abrud și Anina, locuind efectiv în localitățile care au făcut subiectul proiectului.
Dincolo de imaginile dezolante a unor zone cândva înfloritoare, acum pustii, tăcute și reci, cei doi au mizat pe surprinderea stării de spirit a comunităților „postamarghedon”, pe „fotografierea” sufletului și trăirilor celor ce încă supraviețuiesc în orașe moarte, amorfe, secate de vlagă. Experiența celor doi este cuprinsă în albumul „Post-Industrial Stories”, 63 de fotografii pe cuprinsul a 130 de pagini, imagini a altei Românii, dezolantă, necunoscută și ne mai luată în seamă.
În această parte a țării, cu importante zăcăminte de cărbune, fiecare oaraș avea cel puțin un centru industrial. În primul rând locuitorii satelor au fost școliți în grabă și mutați în colonii muncitorești, iar zonele din jurul minelor au fost urbanizate. În localitățile monoindustriale, centrul industrial reprezenta inima urbei, însăși pulsația vieții, centrul tuturor interacțiunilor sociale, principala sursă de venit, identitatea comunității. Renunțarea la acest segment economic, după 1990, a creat un lanț de efecte negative în aceste zone: șomaj, sărăcie, depopularea orașelor, degradarea peisajului urban.
Toată această stare de fapt este „explicată” vizual de fotografiile cuprinse în albumul „Post-Industrial Stories”. Deși se știe că „o fotografie face cât o mie de cuvinte”, să încercăm să comentăm succint atmosfera surprinsă de cei doi fotografi. Ca să se știe la ce se va face referire, albumul se deschide cu imaginea minei din Petroșani, Hunedoara. Toamnă târzie, nori grei, totul este cenușiu, împietrit, pustiu. Mai apoi, doi tineri se sărută pe scaunele unei tiribombe fără mușterii, sub același cer vinețiu, semn că viața își vede mai departe de-ale ei, dincolo de facerile și prefacerile umane.
Un funicular încecat în ceață, care nu mai transportă cărbune, o tânără muncitoare care își aranjează părul într-o oglindă spânzurată. Pentru cine, pentru ce? Numai ea știe! Urmează un forjor încremenit în timp, alături de un foc abia pâlpâind, la Atelierele Centrale Criscior, Hunedoara. O colonie muncitorească părăsită la Băița-Crăciunești (Hunedoara), o căprioară vârâtă pe jumătate în dulapurile bucătăriei familiei Kovary, din Copșa Mică (Sibiu), apoi scene din foste ateliere semipărăsite.
Printr-o serie de câteva imagini se trece la palide activități umane în sânul comunității: o oală uriașă pusă la fiert, o concurentă tristă, stingheră, pe o scenă la Miss Boboc, o fetiță cu o păpușă în brațe la Aninoasa și câțiva copii îmbrăcați lălâu la o nuntă în Bistrița. Triști, resemnați, fără voiciunea copilăriei în ochi, nici un gest al bucuriei vârstei fără griji, ci o apăsare matură, o închidere într-un univers care parcă nu se mai deschide.
Pe un pământ al tristeții, al sărăciei și resemnării, un cal costeliv paște câteva fire de iarbă care nu-l mai îngrașă, un tânăr din Anina (Caraș-Severin) stă pe traversele unor șine așteptând un tren care nu mai vine, peisaje încețoșate, lugubre, pustii, ce nu mai au nici amintirea vremurilor prospere de odinioară. Imagini ale unui colț de țară muribundă, cu oameni fantomă, umbre ale unui sistem care întâi i-a sedus, ca mai apoi să dispară și el și toată povestea frumoasă care începea şi se încheia cu „Noroc bun!”
