Cămara face parte din construcția oricărei case cu dare de mână. Nu oricine poate intra în cămara cu legume, numită gherghir. Gherghirul, cuvânt turcesc, kargir, ascunde toate bucuriile stomacului. Doar stăpâna casei poate să intre în cămara pe care o îndestulează din vreme. Radu Rosetii ne oferă portretul unei astfel de gospodine: mama Anghelina. Aparținând micii boierimi, mama Anghelina, grecoaică prin naștere, moldoveancă prin căsătorie, pregătește cele mai bune „dulcețuri, vutci, cărnuri afumate, murături, uscături, aluaturi, prăjituri și alte bunătăți”, plus „nime nu cunoștea rețete atât de minunate pentru fabricarea de soponuri, crohmală (scrobeală), oloiuri, unsori”, de mare trebuință în orice casă. Mama Anghelina păstrează cheile gherghiului la brâu, urmărind prepararea dulcețurilor și mestecând cu pricepere în căldarea de pe foc.
Dulceața este parte a unui ritual, hrană indispensabilă în orice tip de sociabilitate. Alăuta românească, în numărul din 15 iulie 1838, dedică o odă acestui amestec dulce atât de căutat și binecuvântat: „însuși în Paris, în minuta aceasta, dulcea grijă pentru facerea dulcețurilor trage damele de la trebile politicei, a literaturei, a frumoaselor meșteșuguri, a modelor, și, este mai de necrezut, însuși de la amor”. Dulceața devine pretext pentru a satiriza obiceiurile cucoanelor preocupate de soarele și de serate, de iubiri galante și de răvașe parfumate: „eu am avut prilej să văz că toamna etacul și sala damelor sunt pline numai cu rețete de dulceți; în loc de apă de colonie se vede numai spirt spre a pune persice și prune; răvașele de amor, damele le taie ca să scrie numele dulceților și, în loc să vorbească de amor, ele fac sirop”.
Boieroaicele și negustoresele se bucură de ajutorul unui chelar, cel care păstrează cheile de la paradisul gustativ, notează cu grijă cantitățile consumate, eliberează slugilor pe răboj cele necesare la prepararea hranei, ține socotelile casei. Pe scările acestor cămări au loc deseori scene de amor fugar în care ciupiturile, pupăturile, mângâierile se împart între dramurile de oțet sau gavanoasele de dulceață. Cămările sunt însă după posibilități, după gusturi, după vremuri.
În casa Roznoveanu, lista dulcețurilor este foarte lungă și foarte mare, zeci de kilograme de zahăr și de miere sunt amestecate cu petale de trandafir, petale de nuferi, felii de alămâi sau de naramzi, cireșe, prune, piersici, mure, mere, gutui, caise, zmeură, pere și zeci de alte fructe. Rodozahar, cum este numită dulceața de trandafir, constituie una dintre cele mai apreciate și gustate dulcețuri din Moldova. Apoi, se așează în găvane, care se pun la păstrat în cămară, fiind desfăcute doar la primirea musafirilor sau în zilele de sărbătoare.
Nu este greu de imaginat de ce comoara din gherghir se află sub cea mai strașnică pază. Elena Hartulari, fugită în casa surorii sale din Iași, n-are acces la hrana încuiată în cămară. Cerând pâine pentru micul dejun, sluga din casă îi amintește că ”sunt cheile la dumneaei”, iar dumeaei încă doarme. Așa că, deși se află în casa surorii, Elena Hartunari trebuie să se mulțumească doar cu o cafeluță. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
