Tache Merișescu este mândru de hainele sale ce spun repede și bine care este statutul său social. Dar cine este Dumitrache/Tache Merișescu? Născut în1797, Tache este fiul unui negustor de vite, Foti cupar, cu casă și stare, din Colentina. Că este un negustor cu stare o demonstrează faptul că îi cere lui Hagi Moscu să-i boteze fiul. Un frate al tatălui, Manolache Merișescu, este paharnic și „are o morișcă cu ciocani în grădină din apa ce învârtea roata din Dâmbovița”. Aventurile povestite de Tache Merișescu, probabil pe la mijlocul sec. al XIX-lea, reînvie epoca lui Ioan vodă Caragea, cu bunele și relele unei lumi ce nu voia să apună.
În „Arhondologia” lui Constantin Sion, Tache apare ca „bulgar, căvaf sau pantofar din Focșani”. Sion notează că prin 1822 un oarecare Dumitrache Merișescu s-ar fi alăturat beizadelelor Iorgu și Alecu Sturdza, în trecere prin Focșani. Intrat în camarila domnească, Tache Merișescu a fost mai întâi becer și a sfârșit ca paharnic și sameș la Târgu Neamț. La 17 ani, în octombrie 1814, Tache Merișescu rătăcește prin satele din jurul Bucureștiului, încercând să se ascundă de vodă Caragea. Din joacă, își lovește un camarad și, temându-se de pedeapsă, fuge, ascunzându-se prin satele de lângă București, care aveau o însemnată populație bulgărească, aciuată mai ales după Războiul Ruso-Turc din 1806-1812.
Hainele și comportamentele acestui june de 17 ani arată foarte bine care este raportul dintre norod și boierime. Tache Merișescu este repede perceput ca străin, ca altceva, un intrus. Despre sine are o părere foarte bună, amintind tot timpul hainele pe care le poartă, gesturile specifice pe care le face, aparținând „politiei”, orășeanului, care se deosebește de țăran. „Eu eram îmbrăcatu cu anteriu de citarea, încins cu un brâu, purtam ciacșiri roșii, ciubotele era de Țaringradu, galbine, aviamu fesu și căciula ca dăscălească și numai în fermenea, avia și puțintelu înfiratu, legatu la gât cu batistă albă”.
Mândru de hainele sale, Tache Merișescu intră în jocul „amorului platonic” (spune el) și se lasă fermecat de tinerețea și tovărășia fetelor pe care le întâlnește, într-o seară, într-un sat. Păunica și Gena îl primesc în casa lor, dar remarcă foarte repede alteritatea, diferența de statut, oamenii din sat îl privesc plini de curiozitate când defilează spre viile din apropiere într-o postură total nepotrivită: „fimei, fete, băieți și cari era pă afară să uita la noi, era de a privi cinevași, portu ce nu era în satu, că îmbrăcămintea mea nu era de a merge cu donița în spate”.
Din spirit de aventură, dar și din cauză că se temea să se întoarcă în Bucureștiul lovit de ciumă (în toamna lui 1814), Tache Merișescu merge cu Păunica la culesul viilor unui oarecare boier Băleanu. Aici hainele sale îl deosebesc imediat de ceata de culegători, formată în mare parte din țigani robi pe moșia marelui boier Băleanu. Tache se sfiește să apară în ogradă, pretinzând că este un biet zilier în căutare de lucru, așa că își lasă iubita să inventeze o poveste neverosimilă despre peregrinarea lor și capătă astfel de mâncare.
Printre culegători, le este greu să îndure limbajul și mai ales batjocura. „Jupân logofătul” este ironizat pentru hainele cele delicate și tachinat din cauza iubitei sale frumoase. Când se plâng de „ocările țiganilor”, replica nu se lasă mult așteptată. „De ce a venit în hainele astea la culesu?”, se întreabă retoric și ironic țiganii. Mai face haina pe om? Nici nu mai contează, atâta vreme cât îți aduce o iubită frumoasă! (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )
