Dacă se spune că „așchia nu sare departe de trunchi”, atunci familia Caranfil a îmbrăcat foarte bine acest proverb românesc. N-a călcat pe urmele tatălui – Tudor Caranfil, poate cel mai bun și mai cunoscut critic de film al anilor 70-80 – dar nici nu e departe de „cărarea” bătătorită o viaţă de acesta, atâta vreme cât pe cartea sa de vizită scrie: scenarist, actor și regizor.
De la tată a moștenit însă (pe lângă pasiunea pentru film) farmecul exprimării orale, umorul fin, fraza bine articulată, „pastelată” cu tot felul de „floricele” încântătoare. Criticul de teatru Marina Constantinescu spune despre el că este „regizorul generației sale”. Și nu greșește cu nimic în afirmația sa!
S-a născut la 7 septembrie 1960, în București, și cu siguranță a avunt o copilărie și-o adolescență fericită...plină de filme. De altfel și afirmă că n-ar putea face niciodată un film în numai două culori – alb și negru – despre perioada comunistă, deoarece au fost și alte numeroase „nuanțe” existențiale atâta vreme cât el a râs, a iubit, a băut și-a mers la chefuri în perioada aceea.
Totuși, înainte de a se îndrepta spre film, a făcut muzică timp de cinci ani, studiind pianul. A renunțat însă, în clasa a VII-a, la 13 ani. I s-a părut mult prea greu și plictisitor acel regim spartan de studiu. Atunci a fost întâia oară când, spre dezamăgirea părinților (care îl vedeau deja urmând o carieră de muzician), a anunțat clar că va face cinema. Acei ani de muzică aveau însă să conteze enorm în abordarea (mai ales în ce privește coloana sonoră) realizării filmului său „6,9 pe scara Richter”.
În 1984 absolvă cursurile IATC, iar lucrarea sa de diplomă devine și primul său film în care semnează regia: „Frumos e în septembrie, la Veneția!” În 1987 primește o invitație la un seminar de scenaristică ținut la Bruxelles. După zece zile ar fi trebui să se întoarcă acasă, însă nu s-a mai întors. Revoluția îl prinde în Belgia, în fața unui televizor color ce prezenta imagini cu fuga Ceaușeștilor de pe acoperișul CC-ului. Revine în țară la 31 decembrie 1989, simpatizând cu partidele istorice.
Curiozitatea de regizor, imboldul de scenarist, euforia acelei perioade îl determină să se implice în așa-numitul fenomen al Pieței Universității din luna mai 1990. Ia de patru ori cuvântul „din balcon”, crede cu tărie în spontaneitatea și imprevizibilul evenimentelor, care se desfășurau sub ochii lui, și-și imaginează că la rândul său a participat la „continuarea revoluției”. Mai târziu realizează că totul a fost numai o înscenare orchestrată de ministrul de Interne și șeful Poliției, pentru a justifica venirea minerilor, și i se face o mare lehamite vizavi de zona politică.
Se întoarce la ale sale și, în 1991, frecventează Atelierul pentru Tinerii Cineaști Străini din Paris. Un an mai târziu lansează primul său lungmetraj „E pericoloso sporgersi”, pelicula face mai întâi carieră timp de câteva săptămâni pe ecranele din Paris, ca mai apoi să obțină la București un mare succes de public. Totodată, filmul obține câteva premii prestigioase: Bratislava (1992), La Baule (1993), ACIN (1993).
A urmat o serie de filme realizate în țară și străinătate: „Asfalt Tango” (1995), „Dolce far niente” (1999), „Filantropica” (2001), „Restul e tăcere” (peliculă dedicată primilor producători de film, de la începutul secolului, din România) și mai noile producții „Closer to the Moon” (2013) și „6,9 pe scara Richter” (2014).
Astăzi, însă, viața bate filmul și mai adaugă un an celor trăiți deja, strigând „motor!” pentru aniversarea împlinirii vârstei de 60 de ani. Să-i urăm viață lungă îndrăgitului regizor, zile senine, bucurii, sănătate și să ajungă să ia Oscarul cu unul din filmele sale viitoare. La mulți ani, Nae Caranfil!
