Este critic de teatru, profesor, jurnalist şi doctor în studii teatrale. A văzut sute de spectacole şi a descoperit, intrând în labirintul teatrului că „lumea e o scenă şi toţi oamenii-s actori“, aşa cum spunea William Shakespeare. În facultate, aproape toţi banii primiţi de la părinţi îi cheltuia pe bilete la teatru. Pasiunea pentru teatru, cu adevărat conştientizată, a început pentru Monica Andronescu în timpul studenţiei. Studentă la Facultatea de Litere din Bucureşti, Monica avea să descopere cât de fascinantă este lumea teatrului deşi la momentul respectiv era o lume ce părea atât de departe şi de inaccesibilă. Şi, totuşi era lumea în care invitata noastră se simţea cel mai fericit dinte pământeni.
Despre teatru, despre condiţia criticului de teatru, despre spectacole şi actori, despre superlative absolute, bucurie, nebunie şi extaz, despre muncă şi profesionalism, aplauze, dar şi critici, despre jurnalismul cultural, despre vise frânte, dar şi despre împliniri, Monica Andronescu a vorbit într-un interviu acordat site-ului www.miscareaderezistenta.ro şi pentru SMART FM 107.3, la emisiunea Poveşti de succes din România.
Reporter: Cine este Monica Andronescu?
Sunt un umil critic de teatru într-o Românie în care critica de teatru nu mai contează atât de mult cât mi-aş dori eu să conteze
Monica Andronescu: Este o întrebare foarte grea la care nu cred ca aş putea să răspund într-o emisiune şi cred că îmi mai trebuie mie ani din viaţă şi s-ar putea să nu găsesc răspunsul nici până la sfârşitul vieţii. Dar, ca să fac aşa un rezumat, sunt un om care iubeşte teatrul, care iubeşte literatura, care a avut norocul să-şi găsească drumul, să găsească oameni care l-au ajutat să-şi găsească drumul, un om cu multe timidităţi, ca noi toţi, cu multe spaime ca noi toţi, cu multe vise frânte până la acest moment. Foarte multe vise frânte, dar care nu abandonează lupta, care este adeptul ideii că trebuie să-şi lege bocancii şi să sară peste prăpastie pentru că niciodată nu trebuie să te opreşti când viaţa îţi dă un bobârnac sau chiar mai mult decât atât. Cam asta sunt eu la acest moment. În plus, faţă de ceea ce aţi spus până acum, sunt un umil critic de teatru într-o Românie în care critica de teatru nu mai contează atât de mult cât mi-aş dori eu să conteze.
Cum a început pasiunea pentru teatru?
Pasiunea pentru teatru, cu adevărat conştientizată, a început în timpul studenţiei. Abia când am ajuns la Bucureşti, la Facultatea de Litere, şi am început să văd teatru, abia atunci ceva s-a deschis şi am simţit că este locul din care n-aş mai vrea să plec niciodată, că este locul aş vrea să intru şi în care mă simt cea mai fericită.
Care este cartea care a influenţat fundamental existenţa Monicăi Andronescu?
Cartea care m-a influenţat fundamental este „Jurnalul Fericirii“ a lui Steinhardt. Am citit-o când eram în liceu. A fost un moment în care abia atunci am început să înţeleg ceva din ce se întâmplă cu noi, din ceea ce se întâmplă cu mine pe lumea asta. A fost un moment în care am început să văd altfel viaţa, să descopăr altfel oamenii de lângă mine. Ţin minte, că, în perioada aia, în care am citit „Jurnalul fericirii“ plângeam în fiecare zi, mă întorceam la text, era ca şi cum încep să înţeleg, să văd lumea. Până atunci, parcă trăisem aşa într-un acvariu închisă şi din momentul ală ceva s-a deschis. Şi minunile scrise acolo, şi relaţia pe are Steinhardt o stabilise cu Dumnezeu m-au făcut pe mine să înţeleg. Şi acum mă întorc, din când în când, la acel text când îmi e este mai greu şi când am nevoie să înţeleg că fericirea este de foarte multe ori în lacrimi, că drumul superior către Dumnezeu este cel al fericirii, nu cel al suferinţei şi al tristeţii. Şi că depinde de noi să găsim fericirea acolo unde este noroi, a mărturisit Monica.
Cum era copilul Monica?
Eram foarte timidă în primul rând. Eram îngrozitor de visătoare. Am fost un copil foarte nebun în prima parte, după care am picat în extrema cealaltă şi am devenit aşa visătoare... Eram un copil care credea că lumea este frumoasă, bună şi care visa că într-o zi o s-o cucerească.
Cât de grea este menirea criticului de teatru?
Criticul de teatru este un tip de jurnalist, este o formă de jurnalism critica de teatru. Nu-i uşor, din mai multe motive în lumea noastră. Nu-i uşor, pentru că în acest moment, critica de teatru nu mai are atât de multă putere, pentru că aşa cum poate ştim cu toţii se cam desfiinţează secţiile de cultură pe la marile ziare, cultura nu prea mai interesează pe nimeni, nimeni nu este foarte dispus să plătească oameni care să se profesionalizeze în critica de teatru şi atunci ea devine aproape un hobby. Ceea ce este destul de periculos. Dacă e greu să fii critic de teatru în momentul ăsta? Este. Dacă e greu să fii critic de teatru în general, să scrii despre teatru, nu ştiu dacă asta e chemarea ta şi dacă te interesează să le vorbeşti oamenilor despre ce se întâmplă pe scenă, nu să te transformi într-un fel de mic dictator care vine şi dă verdicte clare, stricte şi urâte... Ci mai degrabă este un fel de partener al celui de pe scenă, să încerci să vezi ce a fost bine şi ce nu a fost bine acolo, să atragi publicul, să-l faci să iubească teatrul de calitate, să-l faci să facă diferenţa între un spectacol slab şi un spectacol foare bun, să facă diferenţa între valoare şi non-valoare, între cultură şi ceea ce este subcultură, pentru că destul de mult se întâmplă asta în zilele noastre.
În ce an erai studentă la litere când te ai gândit să dai la teatru?
În 1998, eram anul II la Facultatea de Litere şi pentru că în acei doi ani am văzuut foarte mult teatru în Bucureşti- eram înnebunită să merg la tertru- era singurul loc în care mă simţeam foarte bine, ma simţeam fericită, în care îmi plăcea să mă întorc în fiecare seară, era aproape un drog, recunosc, am simţit că trebuie să fac lucrul ăsta. Aşa că, am dat examen cand eram anul doi la Litere şi, în acea toamnă, am intrat la Teatrologie.
Monica, ştim că ai văzut sute, chiar mii de spectacole. Care este spectacolul care ţi-a rămas aproape de suflet?
A m început să fiu puţin facută, aşa cum îi place lui George Banu să spună din ţesătura spectacolelor pe care le-am văzut
Primul spectacol care a insemnat ceva foarte, foarte important pentru mine a fost Hamlet, în regia lui Tompa Gabor, cu Adrian Pintea în rolul principal. Hamlet al lui Tompa Gabor ramane si acum unul dintre spectacolele mele dragi, poate si pentru ca l-am vazut la acea varsta... Mi-aduc aminte ca m-am dus special la Craiova sa-l vad...
Cum ajunge actorul la sufletul spectatorului? Într-o sală de teatru, suntem toţi atât de diferiţi...
Am văzut de-a lungul timpului sute de actori, foarte mulţi buni, mulţi talentaţi şi extrem de puţini geniali
Prin harul pe care i-l dă Dumnezeu. Am văzut de-a lungul timpului sute de actori, foarte mulţi buni, mulţi talentaţi şi extrem de puţini geniali. Am să spun că atunci când esti intr-o sala de teatru cei care au aceasta atingere de geniu vor ajunge fara prea mari eforziri la sufletul spectatorului, oricat de diferiti am fi. Sigur ca sunt foarte multe cai... Depinde foarte mult. Actorul nu ajunge singur pe scena, actorul pe scena vine intr o poveste, vine intr o specatacol, vine în urma unei munci de echiopa si a lucrului cu regizorul. Ori toate lucrurile asta se imprima f tare si asupra lui. Se foarte intampla ca un actor f bbun sa nu ajunga .la sufletul spectatorului intr o seara pentru ca toata aceasta munca de care spuneam, din spate, de care spunea nu s a desfasuirat asa cum trebuie sio atunci e o victima asa cum spuneam. Dar, cand lucrurile se intampla bine in spate, atunci cand munca de echiapa se desfăşoară bine, pentru ca asta este teatrul, teatul este o munca sincretica, teatrul nu se face de unul singur, daca esti egoist pe scena asta se va vedea. Si cred ca generozitatea este cel mai important lucru pe care il poate da un actor pe scena in aasa fel incat sa ajunga si la spectator. Aceasta forma de generozitate, aceasta relatie pe care stie s o creeze cu cel de langa el este tarligul prin care ajunge cel mai repede la sufletul spectatorului. Dram de multe ori, nmu este vina lui ca nu ajunge. Pe de alta parte, alchimia, este cum sa spun, se poate intamopla ca intr o seara, asa cum le place actorilor sa spuna sa se coboare ingerul. Si, mi s a intamplat de cateva ori la teatru sa simt aceasta coborare a ingerului, mi s a iontam de cateva ori sa merg la acealasi spectacol si într-o seara îngerul sa fie acolo, iar in alta seara sa nu fie. Asadar, tine de miracol, asa cum tine toata viata noastră.
Deci, nu ai voie să fii egoist pe scenă...
Nu. Dacă eşti egoist pe scenă asta se va vedea. Şi cred că generozitatea este cel mai important lucru pe care îl poate da un actor pe scenă în aşa fel încât să ajungă şi la spectator. Aceasta formă de generozitate, aceasta relaţie pe care ştie s-o creeze cu cel de langa el este cârligul prin care ajunge cel mai repede la sufletul spectatorului. Dar, de multe ori, nu este vina lui că nu ajunge. Pe de altă parte, alchimia, este cum să spun, se poate întâmpla ca într- o seara, aşa cum le place actorilor să spună să se coboare îngerul. Şi, mi s-a întâmplat de câteva ori la teatru să simt această coborare a îngerului, mi s-a întâmplat de câteva ori să merg la acelaşi spectacol şi într-o seară ingerul sa fie acolo, iar in alta seară să nu fie. Aşadar, ţine de miracol, asa cum ţine toată viaţa noastră.
Vorbeşte-ne puţin şi despre revista de teatru, Yorick, o revistă online de care tu te ocupi... E foarte important, într-o lume, în care trebuie să recunoaştem nu prea mai primează cultura...
Asta mă străduiesc să fac la această revistă Yorick, unde pe lângă faptul că aduc tot ce este mai nou în teatru, asa cum spuneai adineauri, încerc sa aduc si oameni tineri. Dintre studentii mei de la facultatea de Teatru, de la sectia de Teatrologie incerc sa i promovez in asa fel incat sa se impuna, sa devina voci purernice. Daca nu au unde sa se exprime, talentul lor moare. Evident. Dar se poate impune daca are talent, daca l intereseaza u adevarat teatrul si lumea lui si daca nu isi propune neaparat să se îmbogăţeasca din critica de teatru. Daca il intereseaya sa vb despr acest fenoment, cinstiot, da se poate impune.
Cum a apărut acest proiect?
A apărut intr o zi, întâmplător, un om care a înţeles ce-mi doresc eu să se întample... Acel om este Valentin Nicolau...
Da, revista „Yorick“ este acel vis implinit... Revista „Yorick“ care s-a născut, aşa ca un vis frumos, la ceva vreme după ce drumul nu a fost aşa de uşor, după ce am terminat Facultatea de Teatru şi nu se arătau foarte multe posibilităţi la orizont, a apărut intr o zi, întâmplător, un om care a înţeles ce-mi doresc eu să se întample şi care a fost dispus să-mi întindă acea mână şi să mi spună: „hai să facem asta împreună“! Acel om este Valentin Nicolau. Mai mult decât faptul că a spus haide să facem asta împreună, a ştiut să-mi dea o încredere extraordinară pentru că timiditatea de care spuneam mai devreme nu se vindecase deloc în acea perioada, ba dimpotrivă, şi începusem chiar să nu mai cred în faptul că ţi se pot intampla lucruri cu adevarat frumoase şi că visele ţi se pot împlini, iar la acel moment era un festival la Baia Mare unde ne-am întâlnit şi am stat de vorbă, iar el a inteles foarte bine ce-mi doream eu să fac şi mi-a zis: „Poţi!“ Asta era unul dintre marile lui talente, printre altele că ştia să-ţi dea aripi, că ştia să te facă să zbori şi că ştia să te facă să înţelegi unde eşti tu bun şi să-ţi spună: poţi să mergi mai departe! Dacă nu ar fi fost el, această revista nu ar fi existat şi nu pentru că m-a ajutat concret cu revista, ci mi-a dat efectiv puterea de a o face şi de a crede în mine. Pentru că, vă daţi seama, eram un copil până la urmă, eram un om care nu avea atât de multe de spus în cultura teatrală, nu afirmasem nimic extraordinar până la acel moment. E adevărat, scriam la ziarul „Ziua“, dar eram doar un jurnalist printre multi alţii, iar el a avut curajul de a crede în mine şi să-mi spună: „haide să facem ceva important!“
Şi aţi creat ceva important, căci pe lângă revista Yorick aţi scos şi o colecţie de carte de teatru: tot Yorick...
Da, e adevărat... De fapt, ne-am propus să creăm un brand şi ne-am dat seama că în România lipseşte această critică de teatru caldă, critica de teatru în care publicul să se simtă luat în seamă, să nu fie doar din verdicte dure, ci mai mult decât atât din poveşti. Pentru că mie mi se pare că lumea are foarte mare nevoie de poveşti şi dacă merge la teatru tot pentru poveşti merge la teatru. Şi, e foarte important ca şi această critica de teatru să se umanizeze puţin şi să aducă aceşti oameni de pe scena mai aproape. Acum lucrurile s-au mai schimbat. Aşa că revista „Yorick“ nu este doar o revistă din cronici şi atât. Este o revistă în care veţi găsi tot timpul interviuri foarte calde, foarte umane cu oamenii de pe scenă. Sunt multe lucruri acolo, sunt poveşti la fiecare paşi. Sunt pagini din cărţi, sunt poveşti cu actorii noştri, sunt poveşti despre actori din afară, sunt şi cronici de teatru, sigur că e normal să fie, dar e mai mult decât o revistă sterilă din cronici de teatru. Iar de partea cealaltă, cum spuneam, Colecţia de carte Yorick s-a născut cumva în acelaşi timp, pentru că ne-am dat seama că, în România lipseşte cartea de teatru. Eu, studentă fiind la teatru am resimţit de multe ori lipsa cărţilor fundamentale...
VA URMA...
