În timp ce Marius Tucă a trăit ani în şir „coşmarul” copilăriei sale, visând noaptea că se află captiv în văgăuna din Alice în ţara minunilor (unde era tare frumos!) şi, de câte ori vroia să plece, nu mai găsea ieşirea (semn că n-ar fi vrut să părăsească în ruptul capului mirificul univers al copilăriei), Horaţiu Mălăele avea ochii aţintiţi spre cerul avionului său albastru. Trăind vremurile acelei „sărăcii stabile” de după război, Horaţiu Mălăele şi-a dorit multe jucării. Numai că, din cauza neajunsurilor materiale, mama sa şi-a permis să-i cumpere numai un avion albastru de lemn, cu care s-a jucat până la 20 şi ceva de ani, după cum spune râzând, d-aia acum se răzbună, folosind ca un copil tot felul de gageturi.
Cu aceeaşi fină autoironie „se demască”, anunţând public faptul că tot atunci, când era copil, a furat o jucărie. Mergând într-o vizită, a fost fascinat de o jucărioară simplă şi banală în fond: o aţă trecută prin găurile unui nasture, care, atunci când trăgeai de capetele aţei, nasturele culisa scoţând un vâjâit. Ei bine, a prins momentul când gazda s-a dus până la bucătărie şi i-a furat nesturele.
Întrebat dacă a avut bicicletă în copilărie, răspunsul cade genial: „Bicicletă am avut. Probabil că am furat-o! E o replică într-un monolog pe care îl spun: în copilărie, am aflat că există Dumnezeu. L-am rugat să-mi dea şi mie o bicicletă. Nu mi-a dat. Am aflat că Dumnezeu este iertător. Am furat bicicleta şi l-am rugat să mă ierte!”
Pentru alte poveşti, ascultaţi în fiecare zi Smart FM, pe frecvenţa 107,3 FM, şi nu uitaţi: „Într-o ţară cât o nucă/Unu' este Marius Tucă!”