Au trecut treizeci de ani de la un moment care a aruncat România în plină barbarie. Ceea ce s-a întîmplat atunci, în iunie 1990, din inconştienţa criminală a autorităţilor care erau puternic ancorate în tradiţia puterii discreţionare comuniste, a şters practic creditul extern de imagine al României şi al poporului său, care se bucura de simpatia întregii lumi, pentru curajul de care dăduse dovadă în zilele Revoluţiei române.
Alături de noi fusese toată suflarea. Imaginile difuzate în toată lumea, cu tinerii care au înfruntat gloanţele şi represiunea sîngeroasă, dinainte şi de după fuga lui Ceauşescu, regizată sau nu (căci acestea au contat mai mult pentru noi, decît pentru spectatorul străin, care ştia prea puţine despre această ţară), au atras un capital imens de simpatie, pentru români şi România. Dar s-au suprapus imediat peste acestea imaginile cu mineri dezlănţuiţi, bătînd la întîmplare cu ciogmege şi cu lanţuri oameni, mai ales tineri, pe străzile Capitalei, apoi chipul preşedintele ţării, mulţumindu-le acestora pentru sălbăticia pe care au arătat-o.
Ceea ce ne-a aruncat în plin Ev Mediu. Lumea s-a îngrozit, văzînd violenţa hoardelor chemate să apere puterea, care se revendica drept una instalată în urma Revoluţiei Române, pe care ei au privit-o şi încurajat-o cu lacrimi în ochi. S-au îngrozit de faptul că susţinuseră o asemenea cauză care a adus la putere nişte suboameni în raport cu ei, că ne răsplătiseră cu atîta încredere şi simpatie. Ni le-au retras imediat, înlocuindu-le cu dispreţul cuvenit unui neam sălbatic, care e în stare să strige ”moarte intelectualilor” şi să asiste, aplaudînd ori arătîndu-şi recunoştinţa, pentru maltratarea cu brutalitate a sute de studenţi, de trecători care păreau a fi altfel decît ”clasă muncitoare”.
Nici acum nu s-au şters urmele mineriadei. Oricare ar fi fost raţiunea unei asemenea acţiuni, actele de nemaivăzută brutalitate, săvîrşite cu sălbăticie de mineri şi nu (măcar) de forţe de ordine, care ar fi fost abilitate să răspundă forţei cu forţă, dacă ar fi fost cazul, au arătat fie că ţara nu e de fapt guvernată şi guvernabilă, în cel mai bun caz, fie că românii, ca naţiune, sînt inşi brutali, lipsiţi de compasiune, de care e recomandabil, ca persoană civilizată, să te ţii deoparte.
Au trecut 30 de ani şi nimeni nu a plătit pentru cele întîmplate atunci şi pentru care nu doar victimele violenţei au avut de suferit, ci o ţară întreagă. Victimele mineriadei, ca şi în cazul deţinuţilor politici ai regimului comunist, nu şi-au văzut foştii torţionari dinainte şi de după 1989 decît prosperînd ca oameni de afaceri, sau urcînd în înalte demnităţi, în aparatul de justiţie sau în instituţiile sistemului de apărare naţională şi ordine publică al ţării. Este păcatul fundamental al regimului Iliescu, acela de a fi arătat întregii lumi că, în spatele unui zîmbet perestroikist, se afla aceeaşi hidoşenie a ”luptei de clasă”, ridicată la rang de politică de stat, că acesta şi tovarăşii săi nu ezită să apeleze la serviciile foştilor securişti care l-au păzit pe Ceauşescu, sau să asmută o categorie socială împotriva alteia, pentru a-şi proteja puterea şi privilegiile. Pe care le cîştigaseră de fapt prin curajul şi jertfa aceloraşi tineri, pe care acum puterea îi maltrata, folosindu-se cu cinism, printr-o manipulare grosolană, de aţîţarea unor oameni simpli şi abrutizaţi de o muncă grea, cu slogane potrivit cărora ei şi numai ei mai pot salva democraţia. Cu bîta, cu lanţuri, cu pumnii, împotriva unor manifestanţi fără apărare, care n-au făcut altceva decît să rămînă fideli idealurilor revoluţiei române şi să ceară clar, pe parcursul manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii, ceea ce de fapt ceruse un popor întreg, cu o jumătate de an în urmă: ”jos comunismul”.
Ceea ce s-a mai întîmplat acum trei decenii mai arată ceva: că totuşi acele vremuri nu se mai pot întoarce. Ăsta e un lucru bun. Dar a mai arătat şi că viciile fundamentale ale unui sistem judiciar în care un păienjeniş de complicităţi cu sistemele de forţă, cu puterea politică şi toate la un loc cu un trecut puternic ancorat în fostul regim comunist, s-a dovedit neputincios în a-i găsi şi a-i pedepsi pe vinovaţi. Această neputinţă nu este numai un semn de incompetenţă profesională, ci de profundă şi nocivă complicitate, care nu e pe deplin înlăturată nici azi: cu puterea, cu practicile, cu mentalităţile de castă şi comportamentul de ”mici Dumnezei”, de care au dat şi încă mai dau dovadă cei puşi să afle adevărul şi să împartă dreptatea. N-au aflat nici adevărul, n-au făcut nici dreptate în toţi aceşti ani, pentru un motiv simplu, pe care văd că şi preşedintele Klaus Johannis s-a ferit să îl spună răspicat: ar fi trebuit să se condamne pe sine. Ca parte al aceluiaşi sistem, un sistem de forţă şi nu de justiţie, care a înţeles să facă orice pentru a-şi apăra trecutul privilegiat, prezentul şi viiorul privilegiate, în raport cu restul cetăţenilor, să apere puterea politică protectoare, instituind şi menţinînd un adevărat complot al tăcerii, alături de celelalte verigi din poliţie, din servicii şi chiar din armată. Un sistem din care proveneau şi mulţi dintre ei şi pe care au înţeles să-l apere, un sistem care a împiedicat ca adevărul să se afle şi ca vinovaţii să fie judecaţi.
Dacă s-ar fi făcut într-adevăr dreptate şi vinovaţii pentru mineriada din iunie 1990 ar fi fost cu celeritate pedepsiţi, ei s-ar fi dovedit aceiaşi pentru mulţi dintre morţii de după 22 decembrie 1989. E un adevăr abia de puţină vreme exprimat în plan judiciar, dar pe care noi, restul, l-am intuit, chiar fără probe. Cohorte de procurori, judecători, ofiţeri de miliţie, din Securitate şi din armată, reciclaţi şi folosiţi de noul regim, alături de politicienii de vîrf proveniţi dintre activiştii fostului partid comunist ar fi stat alături, în închisoare; dacă s-ar fi făcut dreptate, n-am fi avut nevoie de lustraţie - şi nici de aceasta n-am avut parte. N-am avut aceste şanse. ”Jos comunismul” a rămas o lozincă fără ecou, risipită treptat în stradă şi intrată în istorie. Aici este păcatul originar al democraţiei noastre.
Articol preluat de la Agenția de presă MEDIAFAX
