Au trecut 25 de ani de la Revoluție și România încă nu a decis deschiderea arhivelor Armatei și Justiției, din perioada comunistă. România a deschis arhivele Securității abia în anul 2000, în timp ce Germania răsfoia dosarele STASI din 1992.
Au trecut 25 de ani și România nu doar că nu are un muzeu al comunismului, ci simte nevoia de a face campanii de conștientizare a populației pentru necesitatea unui astfel de muzeu. Campanii de presă pentru împăcarea noastră cu trecutul recent!
De ce am ajuns aici? Am încercat să aflăm răspunsuri de la una dintre cele mai avizate persoane: președintele executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), Radu Preda. Pentru că avem dreptul la memorie. Vă prezentăm mai jos prima parte dintr-un dialog care pune pe gânduri.
Ce este în neregulă cu poporul acesta, domnule Preda?
În „neregulă” nu este poporul, ca să zic astfel, ci majoritatea celor care îl mint zi de zi, care îl fură, care îl manipulează, care îl infantilizează, care etc. Organismul social are, la noi sau în altă parte, resurse multiple de regenerare. Important este ca acestea să fie stimulate, încurajate sau măcar tolerate.
În cazul nostru, cei peste 25 de ani de la căderea comunismului nu au fost însă utilizați în sensul dorințelor inițiale: libertate, democrație, prosperitate, cinste, meritocrație. Așa s-au acumulat timp de un sfert de secol îngrădiri, piedici, frustări, furie și neputință. Dovada: numărul foarte mare al celor care au căutat în alte țări partea lor de normalitate, de fericire a familiei.
Și cu ce preț!
Sigur, unii au plătit un preț mare pentru ieșirea din sărăcia materială. Cazurile copiilor semiabandonați, ai căror părinți sunt la lucru în străinătate, este cutremurător și reprezintă indicatorul fidel al discrepanței dintre ceea ce am fi putut deveni, la bogățiile pe care această țară le are, și unde am ajuns, slujind pe alții.
Una peste alta, orice român cu luciditate și dragoste autentică pentru țara sa ajunge inevitabil la concluzia că am pierdut o șansă, că ne-am furat singuri căciula, că avem nevoie de un nou început. Toate acestea nu înseamnă că nu s-au petrecut și lucruri bune, că nu am avut și achiziții pozitive, că nu suntem, per total, mai bine decât în urmă cu un sfert de secol. Mai avem însă multe de recuperat, îndreptat, construit.
De ce avem nevoie de 25 de ani și de o campanie media și „n” pledoarii pentru a putea înființa un muzeu al comunismului?
Pentru că nu doar la noi există o inerție a istoriei. Iată, în Germania, chiar și la șapte decenii de la cel de al doilea război mondial, cercetarea istoricilor scoate noi aspecte la suprafață. Societatea românească a parcurs un traseu memorial dificil: de la entuziasmul primelor luni după decembrie 1989 la lehamitea din urmă și de la nostalgia unor categorii întregi la condamnarea strict retorică, memoria comunismului a fost permanent disputată. Repet, este cumva firesc. Trauma prin care am trecut a lăsat urme adânci. Terapia acestora reclamă un răgaz istoric pe măsură.
Amploarea distrugerilor și a crimelor perioadei comuniste copleșește pe unii și îi provoacă pe alții, gata să găsească scuze, să pună în lumină „realizările”, ignorând însă prețul lor. Cred că abia acum, după două decenii și jumătate, începem să avem distanța minimă și să ne privim cu alți ochi istoria recentă. Este un drum pe care un eventual Muzeu al Comunismului sau, mai precis, al Crimelor Comunismului din România îl poate însoți și orienta. Oricum, suntem în posesia unui consens transpartinic legat de oportunitatea și necesitatea muzeului, ocazie pe care nu avem voie să o pierdem prin lupte sterile, ambiții și vanități.
(VA CONTINUA)
