Poate nu ales întâmplător în aceste vremuri de restriște prin care trece teatrul, spectacolul ”Cine are nevoie de teatru?”, jucat aseară la Teatrul de Vară din Caracal, a pus în lumină relația ombilicală actor-spectator, legătura ”de sânge” scenă-public (în care spectatorul oferă actorului o ”perfuzie” de energie, primind, în schimb, o ”perfuzie” de emoție), fericita interconectare între cele două entități Măria Sa Actorul și Măria Sa Publicul, care n-ar putea exxista fără această împletită coexistență.
În fapt, piesa de aseară a fost ca o carte cu povești, povești cu și despre teatru, cu și despre actori, cu și despre necesitatea acestui act de cultură ce a punctat fericit timpul și spațiul terestru mai bine de 2000 de ani. Cine are nevoie de teatru, de emoție, de cultură? Păi, în general, toate națiile, toate popoarele își păstrează identitatea, se coagulează și se definesc prin cultură. Am mai spus: popoarele care nu s-au ridicat și nu se ridică la cultură, cum au fost etruscii sau gepizii, ies pe ușa din dos a istoriei, se dizolvă, se risipesc în cele patru vânturi. Nu te joci cu focul!
Așadar, aseară, pe o vreme îngăduită de mărinimia toamnei, care s-a decis să nu ne mai mureze, ci să ne binecuvânteze cu un soare anemic, la ora 19, caracalenii erau deja așezați cuminți pe locurile marcate, în așteptarea spectacolului. În semiîntunericul scenei se aude un zgomot ritmic, cadențat. O tânără îmbrăcată solemn, în negru, bate cu o mână măsura. Poate sunt pași. Pașii spectatorilor care vin spre teatru…Apoi ritmul se schimbă, ca la aparatele medicare care înregistrează bătăile inimii. iar mâna actriței se duce spre inimă. Poate sunt chiar inimi. Inimile actorilor…
Pe scenă intră actorul Marius Bodochi. Cu vocea sa gravă amintește, printre altele, că, deși data de 27 martie este sărbătorită ca Ziua Mondială a Teatrului, ziua teatrului ar trebui să fie în fiecare zi, așadar, teatrul ar trebui să aibă 365 de zile aniversare. Doamne, ce sărbătoare a spiritului, a emoției, a minții ar fi în fiecare zi! Își face apariția o tânără îmbrăcată în alb, simbolizând, poate, tânăra generație a teatrului, și doamna Rodica Mandache (îmbrăcată în negru), ca mai vechea generație de actori.
Cum ”mai veche”? Că doar s-a stabilit clar, pe scenă, că doamna Mandache are tinereți succesive. Știți cum este Rodica Mandache? Să vă spun eu! Cu zâmbet șăgalnic rămas în amintire, cu glas și răsfăț candid, de adolescentă prinsă într-o buclă temporală, ce-o ține prizonieră pe tărâmul tinereții veșnice, cu ochi mari, mirați, cu priviri iscoditoare ce amintesc de năvalnice curiozități juvenile, ca un vis, ca un suspin, ca o mirare, ca un oftat, ca un surâs așa a fost și este Rodica Mandache pentru lumea teatrului și filmului și așa s-a risipit și s-a adunat, fibră cu fibră, în zecile de roluri interpretate.
De-ar fi jucat numai roluri cu mirări și surâsuri adolescentine, precum Doruleț în ”Visul unei nopți de iarnă” sau eleva Zamfirescu din ”Steaua fără nume” și tot ar fi cunoscut celebritatea! De multe ori ai senzația că, de-ar fi fost numai o voce (așa cum sunt greierii pentru ureche doar, nu pentru văz) și tot ar fi susurat atât de plăcut, cu undă unică, în urechile ascultătorilor ce ar fi cunoscut-o îndată. Fiindcă pe Rodica Mandache n-o recunoști dintr-o frază rostită, nici dintr-o propoziție, ci dintr-un cuvânt, atât de personal îi este timbrul vocal!
Poate vă mirați, dar tinerețile succesive n-au nimic de-a face cu energia debordantă a doamnei Mandache. Pentru că, dacă o vezi cum se mișcă pe scenă, dacă o auzi numai, încă ai jura că este aceeași elevă Zamfirescu, ieșită pe peronul gării în pauza de școală, așteptând automotorul de Sinaia, cu speranța că într-o bună zi o va scoate din prăfuitul și înecatul târg de provincie.
Dar, să revenim la piesă, unde doamna Mandache ține un adevărat recital actoricesc. Spune povești cu Sarah Bernhardt, cu actrița Eleonora Duse, invocă prietenia cu Florian Pittiș, care apare în fundal pe un ecran recitând poezia lui Romulus Vulpescu ”În fiecare zi” și citează mari personalități culturale, scriitori și actori (Nichita Stănescu, Caragiale, Chaplin, Tarkovski, Clody Bertola, Aurelian Manea, Carmen Galin, Platon, etc,), care au dat o definiție de suflet teatrului, actorilor, publicului.
Spre deosebire de alte spectacole, piesa ”Cine are nevoie de teatru?” de Diana Mihailopol, pusă în scenă de Teatrul Dramaturgilor Români, având în distribuție pe Rodica Mandache, Marius Bodochi, Marina Fluerașu și Cristina Elena Moldovan, nu este altceva decât o poveste cu actori și spectatori, cu simbioza ce se naște între acești doi poli condamnați să se atragă în veac. Așadar, cine are nevoie de teatru? Păi, în principiu, toată lumea are nevoie, dar, s-ar părea că în momentul de față numai locuitorii Caracalului sunt privilegiații spectatori ai celui mai important act cultural ținut aici peste an. Veniți la teatru, oameni buni!
