Poetul nepereche, cum l-au numit unii critici, ultimul romantic, cum l-au definit alții, Eminesc încă luminează suveran literatura noastră de la înălțimea de neatins a luceferilor pe care adeseori i-a coborât în versurile sale. Luna, care strălucește la Agapia ”cu lumina ei fecioară”, e a lui Eminescu, scria cândva Garabet Ibrăileanu. Marea - pe care n-a văzut-o niciodată - la țărmul căreia își dorea să fie lăsat să moară, e tot a lui Eminescu. Izvoarele, codrii, șesurile, ”tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul” îi aparțin îmbrățișare, îngemănate și adâncite în strofe de nimeni mai frumos cântate.
Aseară, la Caracal, sub semnul luminos, de luceafă, al marelui Eminescu a început cea de-a X-a ediție a Festivalului de Teatru ”Ștefan Iordache”, festival organizat și susținut de Consiliul Județean Olt, Primăria Municipiului Caracal, Consiliul Local al Municipiului Caracal, Mișcarea de Rezistență și Asociația ON AIR împreună cu partenerii lor consacrați - Aqua Carpatica, Domeniile Sâmburești. În acest an, festivalul este dedicat actorului Emil Boroghină, Societar de Onoare al Teatrului Național Marin Sorescu din Craiova.
Cum, din primăvară, toată omenirea este bulversată și bântuită de prezența invizibilă a corona virusului, prinși, la rându-le, în sumarul restricriv al indicațiilor impuse, autoritățile locale au fost nevoite să mute spectacolele din incinta teatrului, la teatrul de vară. Deși, încă de la prânz, nori negri se buluceau amenințători asupra urbei, spre ora 19, sute de caracaleni îndrăgostiți de teatru se aflau deja la intrarea Teatrului de Vară, la întâlnirea anuală cu marea cultură, pregătiți să savureze un ”Recital Emil Boroghină - Recitându-l pe Eminescu…La steaua care-a răsărit. Conștienți, conștiincioși, docili, trec prin toate etapele care țin de protecție (luarea temperaturii, dezinfectarea mâinilor, așezarea pe locurile marcate), cu dorința clară de a fi prezenți seară de seară, până duminică, la întâlnirea cu teatrul.
Cea care deschide (ca de fiecare dată) festivalul este doamna Marina Constantinescu, însoțită de fostul primar al Municipiului Caracal, d-l Liviu Radu, și de primarul proaspăt ales, d-l Ion Doldurea. Marina mulțumește atât celor care au făcut posibil (de zece ani încoace) acest festival, cât și celor prezenți, amintind că teatrul rezistă chiar și în aceste vremuri și se va mai juca încă 2000 de ani, punctând faptul că aici, la Caracal, au venit de-a lungul timpului cele mai mari și mai premiate spectacole odată cu cei mai mari și mai premiați actori din țară.
Și teatrele tocmai s-au reînchis în București, spectatorii ce vor fi prezenți în aceste seri la spectacole ar trebui să se considere fericiții privilegiați ce pot participa la un așa grandios act de cultură. După luarea de cuvânt a celor doi capi ai urbei, după invocarea , cu aprecierile și mulțumirile de rigoare, a numelui lui Marius Tucă (marele absent, din motive obiective), lumina se stinge. Câteva zeci de secunde, timp în care noaptea înghite totul iar norii nu lasă loc privirii să se ridice la steaua care-a răsărit, liniștea guvernează întreaga suflare omenească. Apoi, un reflector luminează stativul cu microfon.
Pe scenă, nins la păr de luceferi ori stele căzătoare, cu sprinteneală juvenilă și atitudine de Cicero la tribună, la cei 80 de ani ai săi, actorul Emil Boroghină este cel care deschide festivalul cu montajul ”Recitându-l pe Eminescu…La steaua care-a răsărit”: ”Tot citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară….” se aude grav, solemn, înălțător vocea actorului și toată lumea tresare înfiorată de dulceața, frumusețea și armonia versului eminescian. Nimic în jur nu mai contează, spiritul colectiv este fascinat și hipnotizat de glasul molcom al actorului, care nu se oprește din recitat.
”Fiind băiet, păduri cutreieram…” Simți cum până și parcul de alături parcă oftează după cadența adolescentină a atâtor generații care i-au măsurat în lung și-n lat aleile, ascunzând printre arborii înalți primele sărutări furate și primele declarații de iubire. ”Floare-albastră, floare-albastră…”, se tânguie tremurată vocea actorului și din norii cenușii încep să cadă câteva picături de ploaie, purificând parcă fiorul eminescian de pe scenă, răspândind grăbite atmosfera umedă, bacoviană, peste cei care ascultă atenți de pe scaune.
”Dintre sute de catarge…”, ”Odă în metru antic…”, ”Trecut-au ani…” și fragmente din ”Luceafărul” luminează, încântă și descântă onorat auditoriu. Vocea actorului domină, versul eminescian subjugă. Spre final se deschid umbrele, dar nimeni nu simnte imboldul de a se ridica de pe scaune. Prin ploaie, cuvântul eminescian e ca la Facerea Lumii, când, la început a fost Cuvântul. Cu părul alb, ca însuși Creatorul, scânteie ruptă din creație divină, când e pe scenă, Emil Boroghină e-n tot și-n toate, împrăștiindu-se peste tot și toate ca lumina care se distribuie fără să se împartă.
”Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în tulpina subțire a altul crin de tăria parfumurilor sale”, încheie George Călinescu lucrarea ”Viața lui Mihai Eminescu”, prin vocea actorului Emil Boroghină. Așa s-a încheiat prima seară de festival, o seară magică din lirica celui mai mare poet pe care l-a zămislit vreodată neamul românesc. Și dacă cineva nu a simțit până în adâncul sufletului magia acestei seri, Eminescu să îl judece, vorba lui Grigore Vieru!
