Și-au aflat printr-un spectacol de gală al Teatrului Național București prin jocul actorilor: Rodica Popescu Bitănescu, Liviu Lucaci, Dragoș Stemate, Fulvia Folosea, Ilinca Goia, Marius Rizea și Daniel Badale, chiar dacă ei, oltenii, sunt recunoscuți în țara asta ca fiind extrem de familiști, cu cele mai longevive căsnicii.
După ce jumătate de zi vor fi stat în fața oglinzilor, doamnele, pentru mici aranjamente „de ultimă clipă”, iar domnii își vor fi studiat atent și îndelung dunga tăioasă a pantalonilor ori luciul „de făcut mustața în el” al pantofilor, în momentul în care au ajuns la ușile deschise ale teatrului n-au intrat „din prima”, dornici să-și găsească degrabă locurile, ci au stat, așa, cam un sfert de ceas, la intrarea în „instituție”, măcar și pentru faptul de a lăsa impresia că pentru ei venitul la teatru e o practică curentă, de aproape zi de zi, și nu o chestie așteptată și dorită tacit un an de zile.
Ba unul dintre ei, chiar a și zis către 2-3 concitadini care-i țineau companie: „Bă, păi aci la noi, la Caracal, facem teatru în fiecare zi, nu mai trebuia să se chinuiască Tucă să aducă spectacole de la București. Le avem pe-ale noastre, pe plan local!”
La ora 19 însă, ora începerii spectacolului, erau cu toții în sală aplaudându-i pe Tucă și pe Marina Constantinescu, directoarea festivalului: „Bine v-am găsit! Revenirea la Caracal e cumva o întoarcere în timp, dar și un salt în viitor, iar faptul de a ne afla aici, la cea de-a VI-a ediție împreună, e cumva și meritul nostru, tradus printr-o mare responsabilitate, dar și o bucurie în același timp.
Responsabilitate în sensul că, după ultimul spectacol, când ecoul aplauzelor nu s-a stins încă, ne gândim deja ce să facem la anu’, sau ce o să ne mai facem la anu’, pentru că este în fiecare an din ce în ce mai greu din punct de vedere al spectacolelor, din punct de vedere al organizării, și pentru asta trebuie să mulțumesc Consiliului Local și Primăriei orașului Caracal și Consiliului Județean Olt și în primul rând primarului Eduard Ciocăzanu, pentru că în mandatul lui am reușit să facem în fiecare an acest festival. Hristos a înviat!”, a încheiat Marius Tucă.
Cortina se ridică și începe piesa Micul Infern, în regia lui Mircea Cornișteanu, scenografia Clara Labancz. O poveste emoționantă, dar cu mari valențe comice în același timp, despre urcușurile și coborâșurile unei căsnicii, despre ispitele, provocările, bune și relele unui mariaj și despre „victimele colaterale” ce derivă din trecerea prin viață, din maturizarea unei căsnicii, în care, pe rând, partenerii salvează în momente cheie instituția maritală, Micul Infern cum mai este numit „iadul conjugal”.
Vraja spetacolului îi învăluie treptat pe cei din sală, oltenii uită de tot și de toate, de la grijile cotidiene, la pregătirea apropiatelor alegeri locale și râd în hohote dincolo de statistică și platforme program. La final se aplaudă minute în șir, actorii ies de mai multe ori la rampă, reverențe, ovații și iar o furtună de aplauze ce răsplătește din plin minunatul joc al actorilor.
La ieșirea din teatru, același ritual ca la venire: se mai stă un sfert de ceas pentru discuții și impresii, fapt care dă ocazia unui alt oltean hâtru să lanseze următoarea remarcă: „Aflai ce e fericirea în căsnicie. Mă duc acasă să-mi bat nevasta! La cap, bă!” Se împrăștie apoi care-încotro pe la mașini și se demarează în trombă. Cum astăzi e zi de relache la teatru, au ce comenta la serviciu ori în cercurile de prieteni.