Împlinește 40 de ani acest suflet de Adam. O vârstă a înțelepciunii, a trezirii, a împlinirii prin regăsirea sinelui. Născut în aceeași zi cu Einstein, Eduard Adam rezolvă cu ușurință orice ecuație cu una, două sau mai multe necunoscute cu condiția să aibă legătură directă cu teatrul. A ales actoria datorită bucuriei. Scena este pentru el un spaţiu în care poate să fie cine vrea şi cum vrea… Poate chiar și să zboare. Teatrul înseamnă pentru Eduard Adam un procedeu de autovindecare, pentru că este convins că frumosul respiră cumva, acolo, undeva, în spatele durerii.
Eduard Adam este actor al Teatrului Naţional din Bucureşti și, de asemenea, este membru al companiei Passe-Partout a lui Dan Puric. A absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia Actorie, promoţia 1999, clasa profesor Mircea Albulescu. Mentori, modele? Bineînțeles, așa cum stă bine oricărui actor care vrea mereu mai mult de la el însuși. De la Mircea Albulescu la Dan Puric, de la Cătălin Naum la Radu Penciulescu și până la Tana Roșca. De la Dan Puric a învățat, pe lângă pantomimă, cum să aplice mișcarea scenică în teatrul clasic. De la Radu Penciulescu a reținut cum să nu „joace” teatru! De la Tana Roșca a învățat să se dezvolte spiritual și fizic. Deloc întâmplător, deci, poate fi văzut pe scena Teatrului Național din București în șase spectacole, și în alte două independente, ”România, închis pentru inventar” la Teatrul Metropolis și ”Paris, mon amour” la Teatrul de Operetă.
Născut în zodia Peştilor, Eduard Adam crede că tăcerea e mult mai puternică uneori decât vorba. Suplineşte cuvântul cu mişcare, muzică şi emoţie. Pantomima este o formă de a se exprima pe sine mai bine. Emoţia are o altă calitate atunci când se transmite fără cuvânt. În teatru pleci de la adevăr şi ajungi la magie. Teatrul l-a învăţat să scoată măştile pe care le punea faţă de el însuși, să-și asume ce nu-i plăcea la el şi acoperea până atunci cu o mască. A scos o mască pe care o punea des. E vorba de vulnerabilitate. Lui Eduard Adam i se pare că tocmai în asta constă forţa, în asumarea vulnerabilităţii.
Pentru Eduard Adam tăcerea înseamnă a asculta. Astăzi, a asculta este pentru mulți dintre oameni poate cel mai greu de conjugat verb. Nimeni nu mai ascultă pe nimeni, nimeni nu mai are tăceri care să-l ajute să se regăsească, să se descopere, să-și zâmbească, să-și pună întrebări. Și pentru că iubește atât de mult tăcerea, am ales să întrebăm puțin, urmând rețeta lui Adrian Pintea pentru un „interviu cu sine însuși”, pentru că esențele vin întotdeauna în sticulțe mici. Ce a răspuns înseamnă cea mai frumoasă și explicită tăcere pe care am întâlnit-o până acum.
Motivația acestui interviu altfel este simplă, în cazul în care veți întreba: schimbarea prefixului… 40 de ani. Care schimbare înseamnă îmbrățișarea necunoscutului, o relaționare aparte cu lumea, o acumulare de experiențe și o împărtășire a acestora într-un altfel de context.
Te-ai întors vreodată înapoi?
Desigur. Și nu sunt mândru de asta. Într-o vreme am început să mă întorc în trecut, în diverse perioade grele. Făceam acest lucru din dorința de a retrăi momentele acelea și de a le repara. Mi-a luat ceva până să-mi dau seama că vreau să le repar. Și mi-a mai luat ceva până am înțeles că nu se poate așa.
Când, ultima dată?
Chiar în momentul în care am pregătit acest spectacol-eveniment. Doar că de data asta am făcut-o conștient.
Ai plâns până acum?
De milioane de ori. Și am s-o mai fac. Nu-mi mai e jenă. Îmi era. Chiar și față de mine. Am învățat că e un semn de forță să-ți poți arăta și asuma propria vulnerabilitate. Dar, sigur că plâng și de fericire.
Ce vrei?
Să fiu împăcat cu deciziile pe care le iau. Să nu-i afectez pe ceilalți, orice aș alege să fac.
Știi să stai de vorbă?
Da. Mai ales când tac.
Ce înseamnă o zi pierdută pentru tine?
O zi pierdută înseamnă o zi în care nu am râs, nu am oferit o îmbrățișare. Și cel mai grav – o seară în care m-am culcat supărat, pe mine însumi sau pe altcineva.
Ai fost vreodată suflet fericit?
Da, în altă viață. Semi-glumesc. Sufletul e fericit oricum. Doar că nu suntem doar suflet. Mai sunt și corpul, și egoul… și uite așa prind viață conflictele interioare.
O amintire de mâine?
Îmi amintesc foarte bine de copilul meu. E zglobiu, ghiduș, profund. A, și e frumușel foc – seamănă cu maică-sa.
