Da, dar nu putea să doarmă că avea probleme de sănătate, ci pentru că nu o lăsa pisica. Mieuna in toiul nopţii, de obicei când e somnul mai dulce, pe la 4-5 dimineaţa, şi nu mereu pe aceleaşi ton, să nu se obişnuiască stăpîna cu "muzica", zgâria furioasă aşternuturile, căutând aparent ceva, dar de fapt nimic.
Azi aşa, mâine aşa, până când nopţile nedormite i-au pus capac stăpânei care a hotărât că trebuie să facă ceva. Şi a apelat la un psiholog pentru pisici. De fapt, o ea, cu vreo 40 de ani experienţă în domeniu, chemare pe care şi-a descoperit-o după ce a renunţat la cabinetul veterinar pe care îl deţinea în Manhattan cu soţul ei.
În cei 40 de ani de carieră, Carole Wilbourn, 70 de ani, a tratat mii de pisici. A studiat psihologia la New York University şi este practicantă reiki. Ea crede că între a trata un om şi a trata o pisică nu e mare diferenţă. “Pisicile au emoţii exact ca oamenii şi merită aceeaşi atenţie ca şi oamenii”, spune ea.
La scurt timp, Carole a început vizitele la domiciliu, prilej cu care vorbea cu pisica, de fapt cu motanul, ca şi cu un om. "Bună Leo! Îmi voi scoate haina, ok? Nu e o haină tuxedo, cunoşti cuvântul?”, a glumit Wilbourn cu motanul, făcând aluzie la rasa lui.
De fiecare dată când venea în vizită, Carole vorbea cu motanul, şi o făcea cu toată seriozitatea.“Pisicile nu înţeleg cuvintele, dar simt”, i-a spus ea stăpânei, după vizita la domiciliu, rugând-o să o pună pe speaker, să o audă şi motanul.
Pe lângă conversaţiile telefonice date pe speaker, motanul a avut parte şi de înregistrări de 23 de minute care începeau cu vocea psiholoagei - “ Eşti cea mai tare pisică, da, eşti!”, urmată de un mix de sunete de flaut, strigăte de pescăruşi, zgomot de valuri, balene şi uşi scârţâind. Ea încercat totodată să stabilească o legătură între pisică, stăpână şi partenerul ei.
Concluzia că madam Carole se încadrează în stereotipul bătrână şi nebună, era pe aproape, numai că terapia a început să dea roade. La stăpână, deocamdată. Simţea şi ea că e vorba de ei trei, şi nu doar de Leo, motanul. De altfel, Carole o avertizase că stările ei, bune sau rele, i le va transmite şi motanului.
"Cu cât tu te vei simţi mai bine, cu atât se va simţi şi Leo mai bine", i-a spus Carole. Ea i-a mai spus să nu pomenească în prezenţa lui Leo că îl va închide în baie, pentru acelaşi motiv pentru care ea continua să vorbească cu motanul în timpul celor două ore de psihoterapie la domiciliu.
După toate acestea, Leo a fost diagnosticat cu sindromul pisicii singure. Cu alte cuvinte, avea nevoie de un partener, o altă pisică sau chiar un câine. Acesta era motivul pentru care Leo îşi scula stăpâna noaptea din somn. Pentru el, stăpâna şi partenerul ei erau tot nişte pisici, numai bune de joacă.
În plus, Carol i-a spus că are nevoie de o bună pisicosferă. Adică un mediu în care să se simtă bine, cu jucării, un spaţiu privat, numai al lui, şi să-l introducă în conversaţiile lor cât mai mult cu putinţă. Măcar ceva de genul "Nu-i aşa, Leo?"
După prescrierea tratamentului, nopţile cu Leo au fost când mai bune, când mai proaste, dar Carole i-a spus că trebuie să aibă răbdare. Cert este că în ultima săptămână de tratament, înainte ca psiholoaga să plece, Leo se tot holba la ea.
Carole s-a întors către el şi a glumit, spunându-i că nu mai are jucării. “Ţi-am dat atâtea, eşti un băiat bun”, i-a mai spus ea zâmbind.
"Leo continua să se holbeze la Carole şi, pentru un moment, mă aşteptam ca motanul să-i spună ceva. Dar nu a făcut-o!", îşi încheie americanca povestea pisicii duse la psiholog.
