Toma Caragiu s-a născut la 21 august 1925, la Hrupiști, în Grecia, într-o familie de aromâni. De la tatăl său, Nicolae Caragio, a învățat, conform spuselor sale, câtă demnitate are un om care-și păstrează tradițiile și cugetul curat, iar de la mama sa, Athina Papastere, a moștenit sensibilitatea. Un munte de talent, un spirit artistic cum rar se va mai naște pe pământ, a trăit în scurta-i viață cât alții într-o mie. A cîlîtorit, a încântat sufletul a milioane de români, dar a iubit o singură femeie.
Povestea de dragoste dintre Elena și Toma Caragiu se înfiripă la Teatrul din Ploiești. În 1963, Elena era căsătorită cu Paul Ioachim, actor şi scriitor, care avea faţă de femei o mentalitate veche, și anume că bărbatul e centrul universului, iar femeia trebuie să-l servească. Era irascibil, bătăuș, gelos și bun prieten cu Bachus.
Fiind în primul an de după absolvire, actrița se angajează la Teatrul din Ploieşti și face naveta la Bucureşti, unde locuia. Când s-au cunoscut, Toma Caragiu era căsătorit cu actriţa Maria Bondar și era directorul teatrului ploieștean.
Căsnicia lor era tensionată şi nu s-a întâmplat ceva în sensul bun al relaţiei lor nici când – la dorinţa Mariei – au înfiat-o pe Doiniţa, care avea 4 ani, de la electricianul teatrului.
Având o căsnicie în pragul divorţului, directorul teatrului ploieștean face în așa fel ca ea să fie distribuită în aceleași spectacole, pentru a pleca împreună în turnee.
Într-o zi, la o îngheţată, intuind că i-a fost „trimisă”, i se destăinuie Elenei: “Acum doi ani a venit la mine o femeie care a insistat să-mi vorbească. Aştepta în secretariat mai bine de două ore. Mi-a spus că o cheamă Aphrodita şi e trimisă de Leontin, un spirit din sfera a şaptea, care vrea să mă anunţe că va veni în viaţa mea cineva care mi-a fost predestinat. Se va numi Elena. «Vei avea o mare dragoste care te va înălţa şi împlini cu o nouă entitate, Eleto». Vor fi 14 ani de succes. După aceea va veni un cataclism, ca un uriaş accident, multă omenire va pieri odată cu tine. M-a sfătuit să evit călătoriile cu avionul”.
O conduce la gară și o însoțește până la Bucureşti, unde Toma Caragiu o prezintă familiei sale care locuia pe strada Polonă. La plecare îi şopteşte tandru la ureche Elenei: „Dacă va trebui, te aştept toată viaţa.”
Erau căsătoriţi amândoi şi nu le mai păsa de persoana care le învenina viaţa acasă. Se întâlnesc pe ascuns o vreme. Nu se simţeau ca nişte tineri îndrăgostiţi sau ca nişte amanţi târzii. Ajunseseră în miezul iubirii eliberaţi de agonia tinereţii şi de calvarul vieţii conjugale. Dragostea lor târzie era solidă, fără minciuni și false pretenţii, mergea dincolo de fantomele deziluziei. Făceau dragoste cu experienţa și siguranţa vârstei, pe unde apucau, departe de ochii lumii.
Toma Caragiu nu era genul de bărbat care să alerge după femei. Era serios şi preocupat de teatru; nu-l interesa altceva. “Povestea mea şi a lui Toma a fost deosebită, de la începutul ei plin de pasiune până la finalul apocaliptic”, obişnuia să spună Elena.
După ce s-a căsătorit cu Elena în 1964, şi-a găsit liniştea seninătăţii casnice, fiind preocupat de roluri, spectacole, teatru.
În 1965, familia Caragiu şi-a cumpărat o căsuţă de vacanţă, cochetă, mică, în stil patriarhal românesc, făcută din chirpici cu acoperiş de stuf, în spate cu piscină, şi glicină multă în jur, cu vie şi livadă, cu un cuptor de pâine în curte. Populează curtea cu o capră, Zaza, doi câini ciobăneşti, Păcui şi Haiduc, două pisici, Tiţa şi Pisicuţ. “Am iubit mult locul acela, magia nopţilor încărcate de stele şi animale, de glumele şi poveştile fascinante ale lui Toma. Veneau musafiri şi prieteni cu care Toma juca table sau şah”.
Până să plece Elena la Paris, unde prinsese un contract, au jucat împreună în spectacole de teatru și de film, în seriale de televiziune.
La cutremurul din 4 martie 1977, Toma a rămas doar cu cățelul acasă care s-a ascuns sub fotoliu şi a reușit să supraviețuiască. Elena plecase la Sinaia ca să se întâlnească cu producătorii ei din Franța.
În timpul cutremurului, Toma Caragiu și regizorul Alexandru Bocăneț, care venise în vizită, ieșiseră pe scări să se salveze. Au decedat sub dărâmături. Din imobilul dărâmat în întregime rămăsese primul etaj, cu singurul apartament intact cel al familiei Caragiu, iar cățelul a fost scos de sub fotoliu, de pompieri.
După cutremur, “am stat în faţa blocului în aşteptare cu speranţa că-l găsim în viaţă. Spectacol sinistru, coşmar insuportabil. Miros de cadavre. Au fost salvate multe persoane cu ajutorul căţelului nostru. Plângea şi zgâria dacă era cineva în viaţă. Puşică mergea din ce în ce mai des, fără să ţină cont că-l cert, la uşa mare de la intrarea imobilului, blocată de un morman imens de moloz, şi făcea pipi. Târziu am înţeles de ce o făcea, la capătul zilelor de disperare şi agonie, la capătul acela al ușii, în spate, a fost găsit Toma. Avea capul strivit. Ultima speranţă se prăbuşise. După mulţi ani, la New York, mama îmi povestea cum am vrut să mă sinucid. Trăiam într-o halucinaţie continuă. Dormeam la părinţi, mă trezeam din somn, plângeam. Familia lui Toma era sfâşiată de durere. La puţin timp a murit şi tatăl lui. Ce groaznic trebuie să fie ca un părinte să supravieţuiească copiilor săi!”, povestea marea dragoste a regretatului actor, conform Ziarului Metropolis.